Review: Sonic 4 Episode 1
Il mai tineti minte pe Sonic? Acel rozator albastru, incaltat cu tenisi rosii, capabil sa alerge la viteze foarte mari, ce odinioara era mascota companiei SEGA, pe vremea cand avea propria sa consola. Ultimele decenii nu au fost prea prielnice pentru sarmanul arici, jocurile sale devenind progresiv mai bizare si indepartate de origine. Insa in ultima vreme s-a petrecut un fel de renastere, o revenire la ce a fost seria odata, predominant prin intermediul a doua jocuri. Cel mai recent a fost Sonic Generations, ca un fel de Star Trek in care moare Kirk al seriei Sonic. Nu voi discuta despre acesta fiindca nu mi-a fost la indemana in momentul lansarii, iar ariciul are oricum ciuda pe hamsterii de sub capota PC-ului meu. In schimb, zilele trecute a rasarit pe Steam prima incercare a celor de la SEGA de a spala reputati soarecelui tepos, Sonic 4 Episode 1, cu o intarziere de, sa zicem, aproape doi ani de zile. M-am uitat in jur dupa Episode 2 sau 3, sa vad daca erau vandute cumva la pachet, dar am fost surprins sa aflu ca Sonic Team are aceeasi filozofie de lansat jocuri cu „Episode„ in titlu, ca Valve, a doua parte fiind programata pentru anul acesta, vara. Mai adaugi la asta si faptul ca este produs in colaborare cu un alt studiou, DIMPS, si incepi sa te intrebi ce-i fac ariciului in tot acest timp. M-am multumit cu ce aveam, am inceput sa joc, iar dupa cateva ore, simteam acea nevoie launtrica de a lasa o gaura in forma de gamepad in monitor, birou si peretele din spatele sau.
Dar pana atunci, am fost intampinat de personajul iconic, plantat in mijlocul ecranului si aratand ca una din acele figurine animate din plastiline pe care le vedeai pe vremuri in unele filme. Mi s-a parut ca arata bizar, dar nu la fel de bizar ca versiunea sa din joc. Deduc posibilitatea unei incompatibilitati cu placa video, fiindca modul in care este redata lumina pe coama… sau tepii ariciului arata groaznic. Pe de o parte, nici nu inteleg cu siguranta de ce au facut un personaj 3D, cand mediul abunda de elemente 2D destul de frumos realizate. Plus ca daca totul era bidimensional ar fi fost mai aproape de originile pe care mi le amintesc destul de vag, ultima oara cand am jucat un Sonic fiind pe vremea cand un Pentium 1 era high-end… pentru mine. Dar nu pot sa ma plang, arata bine, iar muzica este pe cat de placuta si
de nostalgica se poate… din cate mi s-a spus, pe vremuri nu aveam placa de sunet. Pacat de fizica.
O problema peste care tot dadeam, in esenta motivul pentru care vroiam sa redecorez camera cu bucati de plastic, era modul in care personajul se misca. Sonic se comporta ca un camion de care cineva a legat rachete. Ii ia ceva timp sa prinda viteza, in special sub apa cand este urmarit de un zid ce il va strivi de fiecare data, pierzand toate vietile acumulate la al doilea stagiu si obligandu-ma sa reiau acea parte din nou!(aici era momentul) Iar transformarea in bila nu mai este solutia ideala pentru a scapa din situatii neplacute. E aproape de parca tepii sai in sfarsit ar incepe sa se infiga in pamant si sa il incetineasca, iar tenisii ar avea guma de mestecat pe talpi. Daca vrei sa mergi rapid trebuie aproape sa zbori. M-am trezit facand mai mult neintentionat salturi scurte ce m-au accelerat la viteze suficient de mari incat sa scap de zidul numit anterior, dar mult prea repede pentru a mai fi in stare sa ghidezi creatura albastra in orice fel, pentru a evita sa dea nas in nas cu o denivelare. Si pentru ca faceam asta adesea accidental, cum ar fi atunci cand vroiam sa sar de pe o platforma pe sol si de acolo sa sar rapid pe o alta platforma, pastrandu-mi viteza, ma trezeam adesea azvarlit fara voie in cei mai apropiati tepi sau capcana mortala. Am verificat pe internet sa vad daca sunt singurul care avea patanii de acest timp si am dat peste o revolta generala a fanilor seriei in privinta fizicii, ce se comporta ca la nu stiu care alt joc Sonic, si nu ca la originale. Schimbarea nu ma deranjeaza, oricum nu prea tin minte cum era inainte, dar faptul ca poate fi pe alocuri greu de controlat este deranjant.
Nivelurile sunt predominant placute, chiar mai mult decat tineam minte ca erau intr-un titlu Sonic. Vei fi plimbat prin patru zone, fiecare cu trei niveluri standard si o runda de boss. Pe langa acestea se mai adauga o zona finala, deblocabila, si nivelurile bonus pe care le urasc extrem de mult. Cele din urma nu doar ca arata de parca sonic ar fi 
inghitit ciupercile lui Mario si are un vis psihedelic de te apuca ameteala, dar faptul ca singurul lucru pe care il poti face este sa cazi si sa rotesti nivelul este dezamagitor. Sigur, au un grad de dificultate surprinzator de mare, multumita limitei de timp mult mai stricte decat cea a unui nivel standard, iar recompensa este un smarald al haosului, a caror colectionare ii va permite ariciului sa se transforme intr-un Super Sayan. E lesne de inteles ca nu am fost in stare sa le adun pe toate.
Dar revenind la nivelurile standard. Mi-au placut datorita multitudinii de cai prin care le poti parcurge. Daca joci bine, poti sa il termini dintr-o miscare fluenta, accelerand constant, folosind inamicii pe post de trambulina (multumita tintirii lor automate fiindca nu poti controla traiectoria in zbor) si ajungand in cele mai inalte/ascunse locuri, pe unde vei gasi suficiente inele incat sa te invidieze si cel mai blinged out manelist din univers. Asta adauga o nota placuta de rejucabilitate. Desi ”placuta” poate ca nu este termenul corect. Obligatorie ar fi. Un lucru pe care il tin minte clar de la vechile jocuri Sonic era ca de la un punct m-am saturat de ele. Era mereu acelasi lucru, mergeam orbeste printr-un nivel pana il invatam, apoi il repetam, sperand ca imi amintesc pe unde trebuie sa merg, pe unde pot sari, unde sunt inamicii, unde gasesc un power-up util(sunt putine la numar si plasate in asa fel incat sa nu fie chiar atat de utile), unde sunt bulele de aer sub apa si tot asa. Aici mai adaug faptul ca nivelurile par special construite de la un anumit punct pentru a-mi descuraja cutezanta de a merge in viteza maxima peste tot. As putea sa numar pe degete momentele in care stiam cu siguranta ce trebuie sa fac, in timp ce zburdam prin aer ca o racheta albastra. O harta, o functie de zoom out, ceva, ar fi fost apreciat, dar atunci nu ar mai fi fost un joc Sonic. Si inteleg, asta face parte din farmecul jocului, dar farmecul nu dureaza.
Tot am auzit de-a lungul anilor intrebari cum de ce nu mai face SEGA un Sonic asa cum era pe vremuri. Nu le-a mai facut pentru mult timp, fiindca nu mai era ce sa faca din ele. Alergi, cateodata automat, impins de diverse elemente ale
decorului, fara sa stii unde te duci sau de ce, iar cand ti se da ocazia sa fii in control, simti impulsul de a sfarama tastatura cu nasul, fiindca nu e simplu sa manevrezi ariciul. Au trecut la 3D, au trecut la alte perspective de camera, au facut acele bizarerii cu arici multicolori inarmati sau arici varcolaci, au fost disperati sa scoata ceva nou din serie si in mare parte au esuat. Acum au revenit la origini si vor ramane aici pana ce lumea isi va da seama ca Sonic n-a fost niciodata chiar atat de interesant. Stiu, suna dur, dar tineti minte ca Sonic a fost creat, la nivel de gameplay, pentru a demonstra cat de rapid poate fi un SEGA Genesis. Daca sunteti un fan al seriei, recomand sa il incercati, cu siguranta o sa va placa, pricepandu-se foarte bine la a trage de sforile nostalgiei. Iar la pretul de 7 euro, nu este chiar atat de scump. In schimb, daca vreti un platformer rapid, plin de actiune, placut si distractiv, luati Explodemon.
Vazut: 1781 ori de catre 782 vizitatori
Comenteaza