Review: The Stanley Parable (HD Remix)

3

StanleyParableHDRevIMG01M-am așezat la birou și-am început să mă întreb, cum aș putea să scriu o recenzie pentru The Stanley Parable? Cum ai începe măcar să scrii așa ceva despre un joc ce este atât de conștient de sine, încât aproape că-și face propria recenzie în timp ce joci. Poate întrebându-mă cum aș putea să scriu o recenzie pentru The Stanley Parable. Poate încercând să fac o recenzie ce în sine este atât de meta, încât s-ar potrivi ideii de bază a jocului. Cea că până și meniul său principal conține un PC în care poți vedea meniul principal, în care este un PC pe care poți vedea meniul principal, în care… înțelegeți ideea. Dar asta n-ar funcționa, textul având atât de multe limitări, încât nici măcar nu mă pot apropia de natura recursivă a jocului în scris. Poate dacă aș înlocui părți din text cu imagini perfect aliniate ce se schimbă periodic și schimbă complet înțelesul fiecărui paragraf. Dar asta ar necesita cam multă muncă, și nu cred că ar fi posibil să aliniez corect textul. Așa că ce fac? Cât de meta pot fi fără să fiu nevoit să inventez un HTML6 ce îmi permite să scriu în 4D, cu text ce se schimbă în funcție de ce cuvânt ai citit deja. Nu pe cât de mult aș vrea. Ca urmare, voi scrie un review aberând un paragraf despre cum nu pot scrie un review așa cum vreau, pun lângă el o imagine ce exemplifică ideea pe care mergeam, iar apoi las un spațiu liber.

Cum a ajuns asta aici?

concluzie_StanleyParr

Și-ajung la realizarea că pot să fiu pe cât de meta este jocul doar făcând recenzia conștientă de faptul că este o recenzie. Și cum fac recenzia conștientă de a fi o recenzie? Să vedem, poate va ieși. Poate începând cu explicație a ceea ce înseamnă meta în acest context meta. Ar fi o situație în care subiectul se află la același nivel ca observatorul, nu este blocat în dimensiunile standard ale unei povești, ale unui mediu predefinit, ci este liber să acționeze ca propriul său observator. Iar în acest aspect, The Stanley Parable este pe departe cel mai bun joc din toate timpurile. Și îi spun joc, nu îi spun Dear Esther. Dear Esther nu era un joc. Deși The Stanley Parable cam același gameplay, adică nu prea, te implică suficient de mult în procesul povestirii încât să te simți de parcă tu ai fi punctul central al poveștii. Dar ești tu punctul central al poveștii? Sau este naratorul? Sau vă întreb asta doar pentru că o recenzie trebuie să conțină genul ăsta de întrebări, care să vă facă să vă simțiți de parcă m-aș adresa direct vouă, și n-ar fi totul un monolog intern trântit pe o pagină. Și da, o pagină, nu mai multe, lumea tinde să se plângă că nu avem mai multe pagini, ci doar un perete de text. Nu mi se pareStanleyParableHDRevIMG02 ceva anormal, din moment ce oricum ar fi un perete de text, doar că mai mic și repetat. Asta și că toată lumea folosește pagini multiple pentru a avea mai multe page hits. Ca cei care au obiceiul să te pună să dai click pe vreo trei pagini ca să ajungi un singur trailer pe care ți-l tot promit la următorul link. Fac acest gen de deviere de la subiect pentru a evidenția exact cam cât de paralel cu propriul subiect poate fi chiar și Stantley Parable. Are o poveste inițială, una pe care naratorul tot încearcă să ți-o spună, și poți să mergi pe povestea lui, să fii eroul, salvatorii, să fii liber, cam al fel cum era și în modificarea de origine, sau poți să faci orice altceva. Ca și cum aș începe să scriu eu în acest articol despre copacul din fața blocului, ce era atât de mic și pricăjit când m-am mutat aici, de era să fie dărâmat de câteva ori de mașini parcate aiurea, dar acum este ditamai pinul. Te trântește într-o lume ce evoluează cu fiecare decizie a ta, doar că nu evoluează, totul este predefinit, la fel cum acest text nu evoluează, dar dacă ar fi să citești doar fiecare al cincilea cuvânt, ți-ai da seama că este despre cu totul altceva.

Și-acum că ai făcut asta și ți-ai dat seama că acel altceva nu are sens, fiindcă nu l-am scris într-un mod ce ar avea un sens, începi să înțelegi despre ce este jocul. Este încercarea unui narator de-a spune o poveste, în timp ce tu faci ce vrei. La disperare, naratorul va încerca tot ce poate pentru a te ține pe drum, pentru a-ți oferi un joc, un obiectiv, un loc unde să te duci, ceva de făcut. Sigur, câteodată poate că va fi extrem de furios și va încerca să te omoare, dar la sfârșitul zilei, ajungi să îți pară rău pentru el. Pentru tot efortul pe care îl depune doar ca tu să îi strici mereu povestea. Iar apoi îți StanleyParableHDRevIMG08amintești că este oarecum malefic, exercitându-și în mod constant voința sa asupra libertății tale. Dar și el pare a fi la fel de neputincios să scape de acolo, poate chiar mai mult. Toată existența sa depinde de tine, fără tine este neînsemnat. Naratorul ești cam tu, jucătorul, dacă ai juca The Sims, sau vreun God Game. Este exact inversul unui astfel de joc. Devii NPC-ul cu un AI defect care nu este în stare să urmeze niște instrucțiuni simple, sau care chiar și când o face, dă peste alte probleme lăsate de un designer pe undeva prin joc, precum linii pe care trebuie să le urmărești ce merg prin tavan, sau pereți ce intră și ies din existență în funcție de direcția în care mergi. Pomenisem la un moment că acel Cerebral ceva chestie avea o idee bună implementată într-un joc slab, eh, aici e ideea bună implementată bine. Aruncă și niște fizică de Portal pe acolo și ai pe departe cel mai bun level design pe care l-am văzut în ultima vreme. Și știi că astea sunt nivele, că sunt construcții intenționat făcute pentru tine, asamblate minuțios să îți dea acel anumit grad de libertate pe care crezi că îl ai, în timp ce bâjbâi prin întuneric, încercând să găsești sfârșitul jocului, doar că nu are un sfârșit. Poate are finaluri, dar ce rost are să îl termini o dată, ieșit pe-afară sau fiind strivit de niște bucăți masive de metal? Când poți să iei totul de la capăt și să vezi o altă interpretare, o altă soluție, chiar și un alt nivel, fiindcă mediul are tendința să se schimbe în moduri subtile de la unul la altul. Sfârșitul nu este niciodată sfârșitul, jocul ține minte ce-ai făcut, va continua de unde ai rămas chiar dacă iei totul de la capăt, o va face de unul singur de câteva ori, încercând să își repare propriile erori. Acum ar fi fost momentul în care vă rugam să citiți de la capăt acest articol doar pentru a vedea cum prin magie s-a schimba totul, doar că nu am tehnologia necesară să fac asta. Așa că uitați-vă măcar pe prima poză, în cazul în care n-ați observat că se tot schimbă și că arată exact aceeași locație, dar în trei variante diferite.

The Stanley Parable este mai presus de tot un joc despre explorat, asta când nu este unul despre confruntare, livrat într-o formă ceva mai puțin hipster decât alte jocuri care au încercat asta, și fiind desigur un joc despre narativ experimental, la un nivel de care studiouri cu mult renume în ale scrisului n-au fost în stare să se apropie niciodată. Duce lipsă deStanleyParableHDRevIMG05 convențiile clasice ale unui joc, de limitările sale, mai că îți dă impresia că ar putea dintr-o secundă în alta să iasă din monitor și să te informeze că întreaga ta viață este minciună, că tu, și prin tu adică eu, stai acum la PC, tastând de zor ca Stanley în timp ce o voce narează în avans fiecare lucru pe care îl fac, dându-mi ordine pe care le urmez fără nici un fel de reținere sau ezitare. Trăim în matrice? Este lingura reală? 2+2=5? După The Stanley Parable nu vei ști cu siguranță. Dacă nu va redefini pentru voi ceea ce înseamnă un joc scriptat la sânge, și exact cât de bun poate fi atunci când este făcut de cineva care chiar a depus efort să creeze ceva inedit, care a îndrăznit să nu ofere aceeași poveste despre Space Jesus, înseamnă că încă nu l-ai jucat cu adevărat. Că n-ai intrat prin ce-a de-a treia ușă, că n-ai refuzat comenzile care îți erau date, că n-ai înțeles că acesta este un anti-Call of Duty. Nu omori pe nimeni, n-ai arme, și cele mai minunate lucruri se întâmplă când nu urmărești punctulețul de Follow de pe ecran. Aici nici măcar nu ai punctulețul, este de fapt o linie galbenă, și apare doar în rare ocazii.

Mai multe nu mă încumet să spun despre el, nu e genul de joc despre care trebuie să știți lucruri înainte de a intra în el. Motiv pentru care am pus scorul la început. Tare aș fi vrut să fie un mod prin care scorul să apară acolo pur și simplu acolo, din senin, doar atunci când ați citit deja asta. Dacă vreți chestiile tehnice, arată bine, e Source, sună cum trebuie, e Source, iar până la ora actuală a depășit 100 de mii de unități vândute, ceea ce înseamnă că micuțul studiou Galactic Cafe este deja milionar. Dacă aveți de decis în perioada asta între a cumpăra ediția refăcută a lui Deus Ex HR sau The Stanley StanleyParableHDRevIMG03Parable, presupunând că aveți deja ediția standard a lui DEHR, mai vindeți câteva Steam Trading cards și luați The Stanley Parable, costă doar 12 euro. Este artă, este anti-artă, este un joc, este un anti-joc, are un mesaj, nu are un mesaj, este ceea ce se întâmplă când creativitatea are frâu liber în realizarea unui narativ interactiv, nu un departament de marketing sau ce înțelege Bioware prin scriitori.

Aș încerca să fac acea comparație din nou, cu lucruri din viața de zi cu zi, ca un echivalent al experienței, dar nu îmi vine nimic în minte. Deși… poate, e ca și cum ai fi trăit 20 de ani pe o insulă pustie, și pentru prima oară de atunci ai întâlnit o altă persoană.

3 Responses

  1. Mihai

    Deci… sa vedem. Portal, The Walking Dead, Papers, Please… si acum The Stanley Parable. Zi-mi daca am scapat vreo unul. The point: you’re getting soft, my friend! ROTFL