Acum câteva săptămâni, am fost întrebat la QnA ce serii de jocuri au avut finaluri bune. Și nu prea am știut cum să răspund. Nu suntem într-o perioadă în care seriile să cam aibă finaluri. Cele care au succes merg mai departe, fiind perpetuu mulse dincolo de punctul la care mai fac vreun fel de sens. Și nu mă refer doar la cele care au poveste, la cum evoluează tehnologia, ar putea transforma FIFA într-un joc cu abonament sau la care plătești doar pentru update-uri. Poate Ultima. Chiar dacă nu era tocmai finalul, pentru că ar fi vrut să continue seria după aia cu ceva nou, avea un sentiment de finalitate. Ceva se întâmpla acolo, ceva încheia o poveste, încheia seria. Nu grozav, fiindcă Ultima 9 avea probleme numeroase, dar o făcea. Ce alte jocuri mai sunt, jocuri care fac parte din serii lungi, întinse pe ani și ani de zile, care să aibă un final bun? Unul care te face să te simți de parcă ai ajuns la capătul drumului și te bucuri, și ești trist, împlinit, mulțumit, și ești dornic să le spui tuturor că ar trebui să joace această serie, oricâte jocuri ar fi, pentru că este o călătorie ce trebuie savurată. Sunt trist să spun că un singur joc din ultimii ani s-a apropiat de asta. Și nu este făcut de o mare companie cu zeci de scriitori sau bugete de sute de milioane. Ci de un tip care a predat engleză în Coreea de Sud, și-n timpul liber a început să se joace cu AGS și Paint. Ăsta este The Blackwell Epiphany.

BlackwellEpiphanyIMG005 BlackwellEpiphanyIMG006 BlackwellEpiphanyIMG007

 

Vă povesteam cu ocazia recenziei anterioare că e cam incomod să pici în mijlocul unei serii. Ce e drept, nu era mijlocul, ci partea finală. De atunci, am luat la mână fiecare joc al seriei. N-au fost lungi, așa că a fost ușor. Au trecut câțiva ani de când le-am jucat, așa că memoria mea este inexactă când vine vorba de unele detalii, dar suficient de intactă încât să îmi dau seama că tare am făcut bine că le-am jucat. Totul se leagă de ce era înainte, de personaje, de evenimente, de origini, inamici, de scene, de secvențe. Merge pe ceea ce a spus și Lady Alvane, cele mai buni povești încep și se termină în același loc. Ce e drept, Daylight mergea pe aceeași idee și a fost oribil, dar Epiphany nu. Epiphany face un cerc complet, unul minunat. Este o împlinire deplină.

Poate că îl fac să sune a ceva excepționa, cu o poveste care va inspira omenirea pentru generații. Nu este. Nu e Shakespeare, nu e epopee în proză care va redefini poveștile jocurilor. Dar trebuie să înțelegeți cât de rară este o serie care chiar se încheie, și o face bine. O face superb. O face într-un mod atât de non-melodromatic, atât de restrâns, de lipsit de spectacolul grotesc plin de „însemnătate” cu care m-au tot obișnuit jocuri ca Mass Effect 3. Numai pentru asta, îl ador. Numai pentru asta, vă spun acum, jucați seria. Luați toate jocurile la mână, bucurați-vă să știți că cineva a avut curajul în industria asta mârșavă să spună o poveste și apoi să te lase să o savurezi în liniște. Asta nu-mi place la multe lucruri, nu doar jocuri, ci serii de filme, seriale, benzi desenate, sfârșitul. Nu au unul, sunt mulse, repetate, reiterate, refăcute, reconstruite, continuate și împinse iar și iar și iar mai departe, călcând în picioare tot ce a fost înainte, doar pentru că au avut succes. Cred că tot ce îmi mai vine în minte care să aibă un final ar fi Beast Wars, ce a fost încheiat în Beast Machines. O poveste, ca să fie bună, ca să fie o poveste, trebuie să aibă un final. Iar Epiphany are un final, și este atât de bun.

BlackwellEpiphanyIMG011 BlackwellEpiphanyIMG013 BlackwellEpiphanyIMG015

Acum că am salivat după final, totul de până la final, este bun? Da. E cel mai reușit joc al seriei. În fiecare aspect posibil, chiar dacă i-a luat opt ani, hai mai mult, dacă pun la socoteală și Bestowers of Eternity, din 2003, ce era făcut în Paint. Vizual, este pe cât de pixelat mă așteptam să fie, deși parcă arată mai bine decât jocul anterior. Încearcă să mai rupă din tradiția ca totul să fie plasat în apartamente și birouri… în sensul că ai multe apartamente și birouri, dar cu ceva mai multă variație de culoare, cu spații exterioare, înzăpezite, personajele care au picioare chiar lăsând urme pe zăpadă. Dacă v-ați săturat ca toată lumea care își spune indie să folosească același stil pixelat, vă înțeleg de ce nu v-ar place cum arată seria Blackwell, dar pentru mine arată cum trebuie. Animațiile sunt detaliate, personajele mișcându-se subtil, gesticulând când stau degeaba, sau măcar plutind agale pe loc. Mi-ar fi plăcut dacă nu se petrecea aproape în totalitate noaptea, ca să ofere ceva mai multă varietate ca luminozitate, dar cromatica este suficient de diversă.
Ca voci și muzică, nu am nimic serios să îi reproșez. Thomas Regin se ocupă iar de coloana sonoră, oferind aceeași combinație de jazz midi, acorduri dramatice, techno pe 8 biți și melodii mai… aș zice subtile, dar nu e cuvântul potrivit. Tot am problema asta, nu găsesc cuvântul, știu că este acolo, știu că există, pot să îl descriu, știu cum ar suna într-o altă limbă, dar nu îl găsesc. Genul ăla de melodie de fundal pe care abia dacă o observi, pusă acolo ca un fel de extensie a unei umbre dintr-un colț, și-o observi din senin doar pentru că dispare.

Actorii care joacă rolul personajelor se împart în două categorii. Cei care au jucat aceste roluri de foarte mulți ani, așa că le-ar putea interpreta competent și-n somn. Și cei care au fost aduși la proiect ca urmare a unui acces mai bun la actori talentați, care se descurcă bine. N-am nimic rău de zis aici. Nici măcar nu mai sunt personaje bătrâne, jucate de oameni de vârsta mea, mai puțin convingător decât pot emula eu un acel stil de vorbire. Ce reproș aș avea, direcția pentru unele replice e cam de lemn, când încearcă să spună ceva important, cu însemnătate, dar care să fie în același timp restrânse, nu exagerat de epice și eroice. Poate că așa sună mai autentice, mai umane. Mai a altceva decât dozatoare de discursuri de Braveheart.

BlackwellEpiphanyIMG003 BlackwellEpiphanyIMG017 BlackwellEpiphanyIMG018

Puzzle-uri! Jocul le are. Nici unul nu presupune să deschizi ceva folosind o monedă, sau să iei cheie dintr-o ușă folosind un ziar, așa că din start sunt mai bune decât în jocul precedent. N-aș zice că sunt chestii care te vor pune extrem de mult pe gânduri. N-ai criptografie, n-ai lucruri ce te vor gâdila prea mult la creier, dar nici nu sunt inexistente. Nu sunt cam ce-a ajuns Telltale să facă. Sunt puzzle-uri care se leagă de consistența lumii. Te învață care sunt regulile sale, nu urlând în fața ta, ci arătându-ți undeva o dată cum funcționează ceva, iar pe undeva pe parcurs, punându-te să faci ceva similar. Incidentele de a nu putea progresa pentru că n-ai potrivit ceva cu altceva în jurnalul Rosangelei sunt inexistente, dar va trebui să cauți câteva lucruri pe internetul jocului, pentru a căpăta acces la locații pe care te-ai putea aștepta să le dibuiești fără să îl cauți pe Google. O să fie suficient pentru fani jocurilor de aventură, minimul acceptabil pentru ceva ce chiar vrea să se numească un joc de aventură. Nu o poveste interactivă, sau o experiență cinematică, ci un joc de aventură veritabil.

Iar acum, povestea. Rosangela Blakcwell, fostă jurnalistă, devenită detectiv psihic, are puterea de-a vorbi cu fantome, pentru a le ghida către lumea de apoi. Este ajutată de Joey Mallone, fost patron al unei curățătorii, până să fie omorât prin 1936. El este o fantomă. Împreună, astâmpără fantome, trimit suflete pierdute mai departe, și ocazional mai opresc un criminal în serie spectral. Asta fac de trei jocuri. Mai e și un al patrulea, despre Joey și mătușa lui Rosa, fantoma fiind ca un fel de moștenire a familiei trecută de la o generație la altă, după ce în prealabil reprezentanta generației anterioare a înnebunit și-a murit într-un azil. Rosangela s-ar putea îndrepta spre aceeași soartă. Asta este premiza seriei.

BlackwellEpiphanyIMG010 BlackwellEpiphanyIMG014 BlackwellEpiphanyIMG020

Îmi este greu să vorbesc despre povestea jocului de față, pentru că este compusă din elemente importante ale tuturor jocurilor anterioare. Dacă nu le-ați jucat, oricum ce urmează nu va avea sens, așa că ce contează, dar dacă le-ați jucat, nu prea vreau să vă stric surprizele. Ce pot să vă spun este că o să aveți un strop de dezamăgire, pentru ceea ce credeați că va deveni, un fel de luptă între Bestowers, adică Rosa și Joey, și orice facțiune sau grup reprezenta inamicul principal al jocului anterior, care părea să știe cam multe despre toată treaba cu spirite. Asta nu se va întâmpla. Sunt implicați, dar tangențial, și cam măturați sub covor. Ah, nu e de talia măturării sub covor a poveștii cu materie neagră din Mass Effect 3, ce e momentan cam standardul meu pentru eșecuri în povestire. Ce se întâmplă se leagă complet de jocurile anterioare, chiar și de Deception, este o consecință directă a lui Deception, iar cu asta îmi e teamă că v-am dat deja prea multe detalii. Găsești peste tot referințe la jocurile vechi. Trofee sau amintiri păstrate de Rosa, explicații despre prezența sau absența unor personaje, și personajele în sine. Este un ultim capitol satisfăcător. Unul care ridică ștacheta pentru poveste, adăugând ceva ce Blackwell n-a prea avut până acum, o miză mare. Da, era ocazionala fantomă criminală în serie, dar ce se întâmplă aici, cu suflete rupte în bucăți, și ce se întâmplă mai târziu, e cu mult peste cele anterioare. Și nu e doar o poveste cu o amenințare mare și atât, este și una foarte personală pentru cele două personaje, ce se leagă fundamental de originea lor, de tot ce au pățit în ultimii ani.

Iarăși, nu este o poveste excepțională, dar este bine spusă. Are momentele sale de comedie, multe momente dramatice, ceva tragedie, și are personaje interesante. Pe lângă Rosangela și Joey, chiar sunt personaje bune în acest joc, personaje care au complexitate, au nuanțare. Sunt concepte pe acolo ce ar putea fi explorate amplu în jocuri ce sunt mai lungi ca cele aproximativ 4 ore cât mi-a luat să îl termin. Și tare aș vrea să vă spun care ar fi câteva din ele, dar asta ar cam strica toată surpriza dezvăluirii câtorva puzzle-uri legate strâns de povestea jocului. Din fericire, acum am acest buton tare amuzant care îmi permite să fac minunății, cum ar fi să ascund părți din text. Sunteți pregătiți?

Spoiler!

Un personaj, care a murit, a încercat la un moment din viață să se distanțeze atât de mult de trecutul său, încât s-a separat total de ce era înainte. O identitate nouă, un nume nou, a schimbat totul. Iar asta s-a manifestat prin apariția nu a unei fantome, ci a două fantome, fiecare negând cunoștință despre existența alteia, dar ambele fiind aceeași persoană. Nu îți dai seama de asta cu ușurință, dar vezi clar că ceva nu se leagă.

N-a fost un concept bun pentru un personaj? Mie mi s-a părut că a fost un concept bun pentru un personaj. Și mai presus de toate, povestea are curajul de-ași păstra integritatea. De-a merge până la capăt cu ideea cu care a început, cu intenția acelei idei, fără să fie alterată de ce i-a trecut prin cap unui executiv de marketing. Este un exemplu bun a ceea ce se poate întâmpla când o persoană creativă este lăsată în pace să fie creativă. Poate nu strica dacă i se dădea un buget, ca să poată să facă un joc masiv, detaliat, dar funcționează și ca un joc indie.

BlackwellEpiphanyIMG001 BlackwellEpiphanyIMG004 BlackwellEpiphanyEndIMG

Dacă nu era deja evident, vă recomand seria Blackwell. În special acum. Primele jocuri or avea ele defectele lor felurite, dar nu sunt mari. Drumul este important, iar capătul este reușit. Sunt relativ mici, cam 3-4 ore fiecare, poate mai puțin, așa că le-ați putea juca pe toate consecutiv, ca un singur joc. Deși, personal, parcă a fost mai bine să le iau unul câte unul, așa, pe parcursul mai multor ani. Face totul să pară mai amplu, mai mare, de parcă jocurile chiar s-ar înșirui pe aproape un deceniu, nu doar o după-amiază.

În încheiere, The Blackwell Epiphany este ca drumul pe care îl faci când pleci de-acasă pentru o ultimă dată, înainte de a-ți începe o nouă viață, altundeva.

3 Responses

  1. unacomn

    Legacy, Unbound, Convergence, Deception si Epiphany

  2. ALEX

    Superba recenzia….este prima data cand citesc ceva pe site-ul oficial de obicei ma uitam numai la videourile de pe youtube.Chiar m-ai convins sa incerc seria.
    P.S.Spunea-i ca ai scris o carte sau cam asa cv daca nu te superi as dori sa o citesc deoarece consider ca ai ceva talent .
    Multumesc anticipat