Games Arena

Review: Jurassic Park The Game

Publicat de unacomn On 21 Noiembrie 2011

Ador evenimentele quick-time, le iubesc nespus de mult. Nu inteleg de ce nu le folosesc toate jocurile. De ce trebuie sa avem toate schimonoselile alea de mecanici proiectate minutios, atunci cand se poate realiza o epopee fluida de animatii, fara nici un fel de intrerupere, asa cum intentionat Beelzebub, stapanul intunecat al abisului. Probabil asta le-a trecut prin mintea celor de al Telltale Games atunci cand au conceput Jurassic Park The Game. Stiam de la bun inceput ca va contine evenimente quick-time, dar nimic nu m-a pregatit pentru asta. Mi-am petrecut ultimele aproximativ 6 ore, nu pot fi sigur pentru ca am lesinat pe undeva pe parcurs, maltratand un gamepad in moduri pe care nici torturatorii KGB-ului nu le-ar puteau concepe. Imi este rusine sa mai dau ochii cu sarmana bucata de plastic si cauciuc. Am incercat sa il crut, dar nu suportam tipetele de durere ale tastaturii, el macar a fost stoic. Si totul pentru ce? Pentru poveste? Pentru personaje? Pentru dinozauri? Nu. Ci pentru a va putea avertiza. Pasiti cu grija pe malul insulei Nublar, pentru ca cei fara de reflexe rapide si cu un psihic susceptibil la explozii de furie vor putea sa fie The Hulk in noul film Avengers.

Dar poate ca exagerez. Nu a fost totul rau. Grafica spre exemplu este buna. Simplista pana la limita posibilului, dar buna. Personajele sunt foarte detaliate, daca ne-am afla in 2007, si au expresii faciale reusit, capabile sa redea mai multa emotie decat un iepure-chestie hyperkinetic, daca acest cuvant chiar exista. Serios, nu sunt obisnuit cu stilul realist al celor de la Telltale, din moment ce nu prea frecventez seria CSI, asa ca am fost placut surprins sa vad ca personajele arata bine. Decorul insa este sarac. Variat, plimbandu-te prin numeroase locatii, dar format predominant din scene statice, mici, ce ocupa suficient de putina memorie incat sa nu aiba nici un fel de impact asupra performantei. Chiar m-a surprins cat de bine functioneaza jocul. Atat Back to the Future, cat si ultimele jocuri Sam and Max aveau tendinta sa sacadeze si sa se incarce greu pe acest sistem. Aici, nici vorba. Nu numai asta, dar am putut sa il rulez pe cel mai mare nivel al detaliului fara erori catastrofale. Au fost erori grafice, motiv pentru care nu am folosit efectul de adancime a campului de vedere, si probabil un fel de shader, dar arata bine chiar si pe aproape ce mai mare setare. Si cand spun arata, adica „arata”, nu se misca. Fiind un joc plin ochi de evenimente quick-time, majoritatea animatiilor sunt realizate folosind capturarea miscarilor unor actori in carne si oase, prin tehnica numita motion capture. Acestea sunt fluide si credibile, chiar si pentru dinozauri, dar modul in care sunt inlantuite este inconsistent. Scenele vor sari de la una la alta in mijlocul animatiilor, se vor intrerupe ciudat si vor strica orice urma de cursivitate. Se va observa in special la scenele de lupte. Daca le faceau de mana cred ca le iesea o tranzitie mai buna. In starea actuala arata ca incercarea cuiva care tocmai a descoperit motion capture sa faca un joc exclusiv despre asta.

Inca un lucru pe care jocul il face bine este atmosfera. Muzica lui John Williams poate fi regasita pe coloana sonora, alaturi de cateva piese numai bune pentru momentele mai tensionate. Coridoare intunecate pline cu raptori incorect reprezentati anatomic, ochi malefici lucind din intuneric, luptele cu fiarele jurasice, fuga de regele tiran al reptilelor, toate regizate competent, de parca ar fi un film. Simti suspansul, atat din cauza situatiilor in sine, cat si din pricina personajelor despre care s-ar putea chiar sa iti pese intr-o oarecare masura pana la final. Nu de toate.

Nu sunt tocmai originale, incadrandu-se binisor in anumite stereotipuri, dar sunt bine executate si per total, nu sunt enervante. Si daca ar fi enervante, numeroasele moduri in care le poti omori accidental rezolva problema. De ar fi si un mod de a omori evenimentele quick-time la fel de usor. Dar pana la asta. Povestea jocului este legata de cea a primului film. Incepe din timpul lui Jurassic Park, cu incercarea de a recupera tubul de spuma de ras ce contine embrioni de dinozauri, pe care vroia sa ii vanda Nedry(Newman din Seinfeld). Lucrurile nu merg conform planului, iar furtul se transforma intr-o cursa pentru supravietuire pentru cei trimisi sa recupereze obiectul: o localnica in stare sa faca orice pentru fiica ei, si un tip foarte enervant. Acestia nu sunt singuri pe insula evacuata. Destul de rapid li se alatura un veterinar de dinozauri si fiica sa rebela, o experta in genetica obsedata de bunastarea vietatilor, plus inca doi soldati trimisi sa ii salveze, unul glumet cam necioplit si o namila ce evident are cam prea multa experienta de lupta. Aproximativ acestia vor forma baza unei povesti pline de drama, suspans, cateva momente neasteptate, actiune si putina tragedie. Nu as putea sa spun ca ar merita vreun premiu, dar este ceva mai bine realizata decat firul narativ al continuarilor lui Jurassic Park. Are un pas foarte bun, desi spre final incepe sa se impotmoleasca in relatarea povestii vietii anumitor personaje. Personal, nu prea am inteles cum pot sa aiba unele din acele momente siropoase atunci cand creaturi cu dinti foarte multi incearca sa ii devoreze. Pe alocuri mai apar si cateva lucruri mai nelalocul lor, ce ar indica posibilitatea ca din joc sa fi fost taiat ceva continut, dar nu este nimic grav.

Cand a fost anuntat Jurassic Park, urma sa fie livrat sub forma episodica, si intr-adevar, asa a fost, doar ca amanarea sa pentru cateva luni a permis lansarea a tuturor celor 4 episoade intr-un singur pachet. Le vei debloca unul dupa altul, alaturi de scenele lor componente ce pot fi jucate individual. Inceputul a fost placut, era atmosferic, iar evenimentele quick-time erau intr-o forma suportabila. Defapt, initial nu erau evenimente quick-time. Pur si simplu personajul alerga, iar eu aveam posibilitatea ca in acest timp sa apas anumite butoane, pentru a vedea anumite lucruri. Alternativ, puteam sa dau click cu mouse-ul, ca la orice adventure. Nu era rau. Se vedea ca incercau sa copieze creatiile celor de la Quantic Dream, mai exact, pe Heavy Rain. Am auzit ca nu este la fel de cretin ca 80% din Fahrnenheit. M-am bucurat si mai mult atunci cand am vazut optiuni de dialog, multe la numar. Personajul avea chiar posibilitatea de a vorbi de unul singur, o functie ce este complet inutila. Iar optiunile erau mai mult de forma la acea vreme, si vor ramane astfel pentru cea mai mare parte a jocului. Am dat apoi de ceva ce chiar semana cu un puzzle, probabil singurul din tot jocul. Ba nu, mint sunt in jur de trei. A fost destul de simplu de rezolvat, dupa ce mi-am dat seama ca nu pot misca personajul, dar pot sa schimb scena, intrand astfel de obicei in bocancii altui personaj. Nu te vei afla prea mult timp in controlul unui singur individ, este o poveste despre supravietuirea relativa a intregului grup.

Apoi am dat de partea ce m-a facut in mod repetat sa zbier ca un maniac. Mai tineti minte scena cu restaurantul din Fahrenheit? Cum erau implementate acolo evenimentele quick-time? Nici nu prea erau, pur si simplu faceai niste actiuni ce imitau ceea ce se petrecea pe ecran destul de fidel. Chiar si daca era ceva atat de banal ca folosirea unei maturi pentru a curata o pata de sange lasata de individul pe care doar ce l-ai injunghiat in timpul unei posedari. Jurassic Park incearca asta pentru o vreme, doar ca modul in care controlezi personajul nu prea are la fel de multe sens cu ceea ce se petrece pe ecran. Sunt aproximari crude, ce de obicei se rezuma la apasarea frenetica a butoanelor, pana ce se umple un cerculet. As vrea sa imi spuna cineva cum ma ajuta asta sa gandesc. Creierul meu face asta automat? Scoate un ciocan imaginar si se loveste in mod repetat pana ii vine o idee? Hmm, asta ar explica jocul. Si nu e doar ca implementarea lor nu este naturala, ca la ratarea unui lacat cu un tub de oxigen fiindca nu am apasat X destul de repede, dar este si dificil sa inteleg ce vor cateodata. Fie trebuie sa tin apasat, fie trebuie sa apas rapid intr-o limita necunoscuta de timp, fie trebuie sa apas odata, fie trebuie sa apas cand clipeste, cand sclipeste, sa fac rotite, semicercuri si scufite, sau pur si simplu nu conteaza, fiindca oricum acel eveniment era facut sa fie esuat de oricine in afara de o ciocanitoare. Alte ori indicatiile apar pe ecran pentru prea putin timp, si nu am timp sa reactionez, lucru ce foarte des duce la moartea personajelor. Ar fi frumos daca stiam ce esec ducea la moartea lor, si care era doar de forma, umplutura in loc de gameplay, pentru a nu ma mai deranja cu ele. Chiar si terminarea lor cu succes poate avea cateodata acelasi efect ca esecul, singurul motiv pentru care as vrea sa le completez fiind o medalie complet inutila. Cel putin au avut ideea buna de a pune puncte de salvare destul de des, din pacate nu suficient incat sa ma scuteasca de reluarea unor secvente neplacute.

Fiind produs de Telltale, jocul nu este scutit de problemele sale. Sunt secvente ce se repeta fara noima, personaje ce sar de colo colo in moduri inexplicabile, o usoara inconsistenta in volumul sunetului si un puzzle cu un plan ce as putea sa jur ca are doua raspunsuri corecte. Ca una din intrebarile alea de la examen cu acelasi raspuns de doua ori, dar din care numai una este corecta.

Jurrasic Park nu ajunge tocmai la nivelul de cretinism a celei mai mare parti din Fahrnenheit, dar se apropie. Chiar nu inteleg care a fost logica din spatele jocului. Ca un adventure necesita reflexe mult prea rapide si prea putina gandire pentru a fi pe placul fanilor genului. Ar fi functionat ca un film, daca nu aveti nimic impotriva apasarii butonului de pauza de pe telecomanda la fiecare 10 secunde timp de cateva ore si fiind obligati sa reluati secventa daca ratati. Imi este greu sa il clasific macar ca un joc, din moment ce partea ce il face joc, si nu fictiune interactiva, este periculos de aproape de inexistenta. Dar hei, cel putin veti vedea lupte intre dinozauri, oameni mancati de dinozauri, un tip luptandu-se cu un dinozaur si o specie noua de dinozauri ce sunt ai naibii de periculosi. Povestea nu este rea, are pana si finaluri multiple, iar atmosfera poate fi chiar placuta. Din pacate, restul este groaznic si garantat sa produca rabufniri de furie, sau articole ca cel prezentat in aceasta pagina. Nu pot decat sa sper ca pofta celor de la Telltale pentru acest stil de joc a fost devorata de un dinozaur. Stiu ca piata iOS este mare si ca trebuie sa ai brizbrizuri tactile pentru un joc de iPad, dar nu este o scuza pentru calcarea in picioare a unui gen la a carui revenire au avut o contributie insemnata. Si stiu, este un joc licentiat dupa un film, dar la fel a fost si Back to the Future, iar acela a fost placut.