Games Arena

Ne intoarcem astazi in Sengoku. Dupa doua avanpremiere, a venit timpul unei recenzii, Paradox Interactive pregatindu-se sa lanseze jocul chiar maine, iar presa primind exemplarele de testare de saptamana trecuta. Diferentele cele mai insemnate fata de versiunea din avanpremiera este ca cea actuala nu are la fel de multe bug-uri. Jocul ruleaza bine, mai putin cate un crash cand incerc sa ies din el, iar majoritatea problemelor peste care dadeam, referitoare la scrisul ce nu incapea in chenare, sau problemele de succesiune nu prea mai sunt. Articolul acesta nu va fi prea lung, atat pentru ca cel de saptamana trecuta inca mai este citit la ora actuala de oameni ce inca mai spera sa il termine inainte sa moara, cat si pentru ca am explicat deja in detaliu cum functioneaza jocul in trecut.

Asta nu s-a schimbat, Sengoku se comporta la fel. Vei avea o dinastie de condus pe parcursul a mai bine de un secol, pana la moarte sau la obtinerea titlului de shogun. Din nou, nu am reusit sa ating acest obiectiv, deoarece factiunile celelalte ale lumii au avut alte idei. Mi-am inceput aventura de aceasta data pe undeva prin coltul de sud-vest al Japoniei, la carma clanului Shimazu, tot in anul 1467, posibilitatea de a sari in timp fiind inexistenta. Experienta initiala a fost oarecum diferita, deoarece aveam din start acces la cateva clanuri de ninja, pentru o vreme dadeam de evenimente la fiecare pas, iar unul din vasali era foarte suparat pe mine si dadea semne ca vroia sa se revolte. Asa ca ce i-am facut? Ce ar face orice Daimyo aprig varsator de sange. Initial am decis sa il las fara un kuni, numele folosit pentru regiunile individuale ale Japoniei. Vroiam sa mai fac asta inca odata, pentru a-l lasa pe drumuri, dar nu am putut, deoarece actul necesita onoare, iar eu nu prea mai aveam suficienta pentru a ramane un lider onorabil dupa acest act. Atunci mi-a picat fisa: daca el ar fi neonorabil, n-as putea sa ii fac lucruri rele? Asa ca am discutat cu doua clanuri de ninja si i-am incurajat sa se duca pana la vasalul meu nesupus si sa ii deterioreze onoarea. Nu stiu exact cum fac asta. Poate planeaza asupra sa dovezi incriminatoare, sau se plimba prin castelul lui pipaindu-i mobila. Ce conteaza este ca a functionat. Asa ca atunci cand onoarea lui era sub 5, l-am rugat frumos sa i-a un cutit si sa isi foloseasca imaginatia. Spre surprinderea mea, a acceptat. Acum daca ma gandesc mai bine, poate ca nu era un tip atat de rau, doar ca nu ma intelegeam bine cu el. Dar in orice caz, am scapat de problema, iar spre surprinderea mea, urmasii sai au fost printre cei mai loiali vasali pe care i-am avut. De ce nu ar fi, din moment ce eram rude, defapt, dintre toti vasalii, erau singurele rude, fapt evidentiat 100 de ani mai tarziu de felul in care au preluat conducerea clanului ca urmare a unui ”archident”.

Acel accident era legat de ce ar putea la fel de bine sa fie un blestem al familiei. Nu stiu cum, dar a treia generatie nu a prea avut noroc la productia de urmasi. Sigur, aparea cate un copil in fiecare an, dar mureau foarte rapid. La cum se duceau unul cate unul, probabil ar fi trebuit sa pun niste ninja sa investigheze, niciodata nu stii cand un clan inamic vrea sa iti faca rau. Bine, defapt stii, daca ai un maestru al garzii priceput, iti va spune ce si cum. Din sase copii au ramas doar doi, un fiu si o fiica, careia incercam sa ii gasesc un sot tocmai cand liderul clanului a murit. Atunci m-am lovit de o problema a jocului. Nu este tocmai un bug. Nu poti sa fii petitor pentru un personaj dupa ce parintele pe care il controlai moare, poate ca nu suna a fi ceva rau, dar sora noului lider al clanului a devenit in esenta inutila. Nu aveam absolut nici o optiune diplomatica pentru ea. Acest gen de incidente se pot intampla destul de des, lasand multe personaje, in special cele feminine, plutind pe undeva prin eter. Pentru frati macar am o utilitate, mai pot sa ii pun in diferite posturi de maestri sau sa le dau pamant, dar cu cat de indepartezi mai mult de ei, prin succesiunea generatiilor, cu atat ai control mai putin asupra lor.

Revenind la blestem. Fiul care a supravietuit si a devenit lider, a reusit cumva sa moara la venerabila varsta de 20 de ani. Moment in care am devenit un vasal, prin intermediul unui var, noul lider fiind un urmas al orfanului indus de vandalism ninja mentionat anterior. Partea cea mai rea de la acest incident nefericit era ca am pierdut astfel tot ce era al liderului clanului. Toti banii s-au dus, la fel si armatele, dar din fericire am ramas cu proprietatile pamantesti. Am inceput sa planuiesc, sa complotez, sa uneltesc, sa ma intreb daca jocul are coduri, pana ce am decis sa vad daca mortile erau cumva predefinite, sau aleatoare. Am reincarcat o salvare automata anuala anterioara, iar cand a sosit vremea ca liderul meu sa moara, a trait si a continuat sa traiasca, desi pe parcurs a capatat pneumonie, lepra, oase rupte si pana a venit timpul celei de-a cincea generatii, isi dorea sa fi murit deja.

Conditiile in care a primit acele caracteristici erau totusi evitabile, puteam pur si simplu sa nu intru cu el in lupta, dar stiti povestea cu Betmen. De data aceasta am fost mai rabdator in privinta luptelor. Una dintre cele mai mari greseli pe care le poti face la Sengoku este sa crezi ca doar pentru ca ai pe moment o armata mare, poti sa zdrobesti de indata inamicul si sa il obligi sa declare pace cat ai zice peste. Fals. Inamicii au tendinta sa nu accepte pace nici cand sunt pe punctul de a pierde, nici cand sunt pe punctul de a invinge. Se vor lupta pana la moarte. Daca nu iei asta in calcul, te vei trezi dupa doi ani de razboi ca nu mai ai armata, iar inamicul a inceput sa cheme amici. Cel mai mare razboi la care am participat a fost impotriva clanului Otomo, nu am sarit pe gatul lor din start, am fost in stare de pace mult timp, am facut schimb de ostateci, dar ideea de baza era ca ei mai aveau putin si ocupau toata zona. Nu imi placea asta. Asa ca timp de doua generatii am incercat sa conving pe unul din vasalii sai mai importanti sa se alature unui complot. Primul complot a fost descoperit si am pierdut onoare, dupa care mi-a murit liderul, a murit si vasalul, asa ca a trebuit sa iau totul de la capat. Daruri, casatorii, delegatii, am incerca totul posibil si timp de decenii am fost refuzat, pana intr-o zi, cand a spus da. Apropo, ca sa convingi pe cineva sa faca orice dureaza veacuri, in mare parte pentru ca nu vad cum poti depasi un nivel de relatie mai mare de 60 cu cineva care nu iti este supus sau ruda.  Detaliile complotului erau simple. Eu declar razboi clanului Otomo, vasalul mi se alatura si amandoi atacam cu tot ce avem. Zis si facut.

In acel moment am inceput sa apreciez mult mai bine valoarea vasalilor. Poate ca nu a fost o idee sa iau acea provincie pentru mine insumi in primul an al jocului, deoarece nu am avut cum sa le dezvolt pe toate la fel de bine cum as fi putut daca erau mai putine. Iar in timpul razboiului, nu doar ca ma bazam pe armatele poporului a caror dimensiune era un rezultat al acelor imbunatatiri, dar aveam si armatele personale ale vasalilor. Numerele nu erau in nici un caz mici, iar cu trecerea anilor am reusit sa imping inamicul pana ce aproape ca dominam Kyushu. Rezultatul bataliilor nu era totusi mereu pe placul meu, in mare parte pentru ca erau imprevizibile. Chiar daca aveam mai multi oameni si un general mai bun, cateva aruncari ghinioniste ale zarului si terenul nefavorabil au rezultat in destule lupte pierdute. Ce m-a surprins a fost ca asta se intampla dupa ce portughezii au adus arme de foc in Japonia. Am cheltuit chiar o mica avere construind producatori de arme pentru a face destule archebuze incat sa cuceresc tinutul. Avea si inamicul oameni inarmati, dar mult mai putini ca mine. Importanta lor nu a fost chiar pe cat de mare am crezut. Asediile asupra castelelor parca sunt mai rapide, dar ar putea fi si pentru ca plateam ninja sa distruga apararea in timpul unui atac. Si nici nu le mai asediam direct, nu saream peste ziduri ca sa imi omor oamenii prosteste. Asteptam sa se predea ei, nu dura mai mult de doi ani, in unele cazuri nici un an nu rezistau.

Totul mergea bine si frumos, cand din senin, clanul cel mai puternic al Japoniei a sarit in lupta, de partea inamicului. Nu aveam cum sa castig fara a trisa, au venit ca un buldozer din est. Asa ca am preluat controlul acelui clan si am incercat sa fac pace. Nu a mers, asa ca am incercat sa ii distrug armata, nici asta nu am putut pentru ca acel clan era compus din zeci de vasali, a caror forta armata cumulativa trecea lejer de 60 de mii de oameni, si asta numai pe frontul care ma implica direct. Nu aveam control asupra lor, erau ca armele atomice, odata lansate, isi vedeau de treaba, distrugand totul. Acesta este unul din dezavantajele vasalilor, nu poti sa le spui exact unde sa se duca. Nu poti sa faci atacuri coordonate. Aceasta lipsa de control poate cauza probleme la batalii imense, dar in acest caz, cum eu aveam o regiune relativ mica sub comanda, aparitia a catorva zeci de mii de trupe inamice din senin s-a dovedit a fi fatala. Mi-as fi petrecut restul jocului in cel mai bun caz ca un vasal umil, sau mai rau, mi-ar fi sters clanul de pe harta. Nu am mai stat sa aflu care exact va fi sfarsitul, pentru ca indiferent ce ar fi fost, rezultatul nu mi-ar fi placut. Dar cu trecerea anilor, probabil nu i-ar fi placut nimanui rezultatul, deoarece incepeau sa isi faca aparitia numeroase regiuni rebele, ce aveau armate formate din zeci de mii de oameni inarmati.

Cand si-a facut aparitia primul, eram instiintat printr-un mesaj ca erau condusi de un lider energetic si curajos, asa ca am trimis ninja sa il omoare. Nu avea urmasi, asa ca speram sa se intample ceva interesant, dar a fost inlocuit instantaneu de un alt lider energetic. M-am gandit la un moment sa negociez cu ei, dar fiind rebeli, samuraii nu au voie sa abordeze cai diplomatice, pot doar sa ii omoare.

Sistemul dinastic este in continuare cea mai placuta parte a jocului. Intemeierea unei dinastii, manipularea vietii fiecarui individ pentru generatii la rand si incercand sa ii tii in viata atunci cand situatia devine grea este o experienta satisfacatoare. La partea economica Sengoku este pe cat de simplu se poate, nu exista comert, nu exista nici macar inflatie, ceva ce nu m-a suparat teribil de mult, deoarece puteam sa stau si sa adun bani fara sa ma tem ca vor disparea intr-un vid al finantelor obscure. Luptele decurg la fel ca la Europa Universalis si nu exista cercetare. Sistemul de religii nu este pe cat de complex credeam, am fost liderul unei religii ani la randul si nu s-a ivit niciodata vreo decizie de luat in acel chenar, plus ca am aruncat o privire prin fisierul jocului si am vazut ca unde trebuiau sa fie acele decizii era loc liber. Este posibil sa le adauge mai tarziu. Cum am spus, sistemul de dinastii este punctul sau forte, cel diplomatic ar fi beneficiat de pe urma catorva optiuni suplimentare, cum ar fi insulte, pacte, tratate si alte lucruri de la EU3, dar Japonia vreme avand o cultura foarte diferita la acea vreme, fata de Europa, inteleg de ce nu ar fi aceleasi optiuni. Unele din ferestre continua sa se anuleze reciproc, dar parca nu toate, iar evenimentele acum chiar te duc la personajele ce le-au cauzat. In ciuda neajunsurilor, Sengoku este un joc de strategie pe care il veti juca saptamani in sir. Creeaza acea dependenta pe care o astepti de la un grand strategy de calitate. Iar daca vreti sa va convingeti de unii singuri daca este pe placul vostru, incercati versiunea demonstrativa. Am pomenit ca are ninja ce pot asasina oameni in somn, nu?

Vazut: 3491 ori de catre 1351 vizitatori

Articole asemanatoare:
• Preview Hands On: Sengoku
• Sengoku
• Sengoku
• Rise of Prussia
• Top 7: Jocuri Romane