Medal of Honor
Acum cativa ani am enuntat ceva ce a ajuns sa ma bantuie. Fiind satul de FPS-uri de duzina plasate in cel de-al doilea razboi mondial, am spus ca ar trebui sa se mute toate in epoca moderna. In teorie, era o premiza buna, schimbarea decorului si a perioadei poate oferi mai multa varietate decat aceeasi batalie de pe plajele Normandiei cu aceleasi arme vechi de o jumatate de secol. Am subestimat totusi un lucru ce trebuia sa fie evident, aparitia FPS-urilor moderne de duzina. Toate plasate in orientul mijlociu sau in aceeasi jungla, cu aceleasi personaje generice, aceleasi arme si aceleasi doua povesti. Fie SUA se lupta impotriva rusilor, fie SUA se lupta impotriva teroristilor. Din nefericire pentru fanii seriei, noul Medal of Honor se incadreaza in tipologia FPS-ului modern stereotipic atat de bine, incat Sniper Ghost Warrior si Modern Warfare 2 par originale. Dar din fericire pentru mine, nu am jucat pana acum nici un titlu din seria Medal of Honor, asa ca nu am nici o retinere cand vine vorba de tratarea sa cu aceeasi compasiune ca cea care exista intre un jeep si un velociraptor fara monoclu.
Initial, la fel ca multe jocuri din ultima vreme, Medal of Honor m-a surprins prin simplul fapt ca functiona in parametrii acceptabili pe un nivel de detaliu ce nu era complet minim. Asta se explica prin utilizarea motorului grafic Unreal 3, a carui flexibilitate continua sa fie punctul sau forte. Nu mi-am dat seama de asta decat pe la jumatatea jocului, cand anumite lucruri m-au determinat sa fac orice pentru a nu il dezinstala, asa ca unele imagini chiar sunt realizate la nivelul minim posibil. Medal of Honor nu este realizat in totalitate cu motorul Unreal 3. Mai exact, modul de multiplayer are la baza Frostbyte, tehnologia din spatele lui Battlefield Bad Company 2 si a lui Battlefield 1943, ce probabil va fi lansat pentru PC dupa Duke Nukem Forever. Frostbyte nu este la fel de flexibil precum Unreal 3, in sensul ca nu imi functioneaza, dar ajungem la partea asta mai tarziu.
In ceea ce priveste detaliul din singleplayer, Medal of Honor arata cam la fel de bine precum orice alt titlu lansat in ultimii doi ani care foloseste Unreal 3 si are setari video. Nu glumesc daca spun ca am inceput sa visez textura folosita pentru pietre, alaturi de efectele asociate de umbrire. Partea placuta este scara la care lumea jocului este redata. Sunt harti masive, de talia carora nu tin minte sa fi vazut realizate pe Unreal 3 in afara MMO-ului Mortal Online. Partea excesiv de trista este ca marimea lor nu prea contribuie cu nimic la valoarea jocului, dar inainte de asta, am un cuvant de spus si despre sunet.
Spre ca adorati abrevierile si injuraturile, pentru ca asta este tot ce veti intalni in Medal of Honor. Tot habar nu am despre ce se discuta in marea majoritate a dialogurilor, fiind folositi termeni militari cu o frecventa atat de mare, incat am impresia ca este un act intentionat de a baga jucatorii in ceata, injuraturile fiind singura cale de navigare prin succesiunea interminabila de initiale. Regretabil, nu are la fel de multe injuraturi precum Rogue Warrior, sau mai bine zis, nu are aceeasi concentratie de injuraturi si nici un cantec ce este compus exclusiv din injuraturi la final.
Aceasta folosire excesiva a termenilor tehnici parea initial a fi o consecinta a dorintei de a pastra un grad de fidelitate mare. Dar pe masura ce povestea incepea sa devina din ce in ce mai neinteresanta si plina de momente inutile, confuzia generata de limbaj devenea un strat de amortizare pentru un fir narativ de calitate slaba. Chiar dadea impresia ca se intampla ceva interesant. Ca sa reformulez. Medal of Honor nu are o poveste, are o premiza. Aceasta este ca SUA are un razboi in Afganistan, iar jucatorul va lua rolul mai multor indivizi pe parcursul unei perioade de timp nu foarte interesante, dar pline de actiune. La urma urmei, e un razboi, lumea s-a dus acolo pentru actiune. Incepe cu aceeasi plimbare cu masina printr-un oras din orientul mijlociu ce a devenit un cliseu foarte iritant in ultima vreme. Am jucat anul acesta patru alte FPS-uri care incepeau cu aceeasi plimbare, ce e drept, numai doua erau in orientul mijlociu. Pe parcursul firului narativ, se intampla relativ nimic interesant, iar povestea culmineaza cu moartea unui personaj jucabil. Nu spun care, desi as putea, pentru ca la cat de bine definite sunt personajele, il fac prin comparatie pe Gordon Freeman sa para vorbaret. Mai rau, incep sa apreciez povestea lui Modern Warfare 2. Sigur, era stupida, dar macar avea personaje fata de care se crea o legatura, chiar daca era una atat de subtire incat se rezuma la numele lor si parul facial. Exista, era acolo. Medal of Honor nu are asa ceva, ca urmare moartea unui personaj la final, chiar daca este facuta sa para ca un eveniment tragic, glorios, patriotic si propagandistic, are la fel de multa relevanta pentru mine ca jucator precum primul taliban impuscat in misiune. Opa, am folosit cuvantul interzis.
Daca ati fost atenti in ultimele luni la controversa din jurul lui Medal of Honor, probabil ati auzit cum numele factiunii talibane a fost schimbat din respect pentru veterani si asa mai departe. Partial, asta era o minciuna, una pe care am tendinta sa o sprijin. Marea controversa a venit de la faptul ca talibanii erau jucabili in modul de multiplayer, iar multi oameni foarte vocali care nu au inteles despre ce exact era vorba, au devenit deodata foarte indignati. Rezultatul a fost schimbarea numelui, si doar a numelui, factiunii la „opposing force” pentru multiplayer. In singleplayer prezenta lor nu a fost mascata sau modificata in nici un fel, pentru ca aici au rolul strict de inamic. Nu vreau sa lungesc vorba, dar in vederea mea, Electronic Arts nu ar fi trebuit sa schimbe numele factiunii, pentru ca nu a facut nimic rau. Acceptarea existentei talibanilor nu inseamna sprijinirea lor. Ar fi fost ca si cum Wolfenstein Enemy Territory ar fi fost modificat pentru acomodarea factiunilor Allies si Axioms.
Revenind la jocul in sine. Chiar si cu o poveste neinteresanta, neinspirata si pe care am vazut-o deja in fiecare alt FPS de razboi modern din 2007 si pana in prezent, Medal of Honor putea fi bun daca avea un gameplay de calitate. Mai tineti minte Airborne? Jocul de care multi, inclusiv eu, radeam ca a ramas in urma cu timpul, din moment ce Call of Duty schimba deja epoca. Acela avea macar o idee, o chichita care sa il distinga in bine fata de fiecare alt FPS generic de razboi modern. Medal of Honor nu are. Sunt nevoit sa fac iar o paralela cu Modern Warfare, de data aceasta cu primul. Jocul era structurat intr-un mod oarecum grabit, in sensul ca nu prea iti dadea timp suficient sa de distrezi acolo unde te aflai. Era ca si cum ai veni in vizita la nepotelul tau de 4 ani, care te ia de mana sa iti arate ce jucarii are. Nu te lasa sa te joci cu ele, doar ti le arata ca sa se laude cu ele. 
Cam asa era Modern Warfare. Medal of Honor a incercat sa fie la fel, dar a esuat. EA Los Angeles a esuat sa recreeze ceva ce creatorii seriei Terrorist Takedown au reusit sa reproduca.
La inceput parea bine, introducerea era realizata cu aceeasi plimbare cu masina prin acelasi decor al orientului mijlociu, dar in apararea sa, aici era noapte. Lucrul care m-a surprins la sfarsitul acelei secvente asupra careia nu aveam nici un fel de control, era ca defapt nu s-a terminat. Tot jocul este ca acea plimbare cu masina. Daca vreti o comparatie cu un alt joc, Virtua Cop. Medal of Honor este la un pas de a fi Virtua Cop, House of the Dead sau orice alt FPS la care personajul este impins de la spate si ghidat pe senile invizibile, fara a avea macar vointa de a decide in ce directie sa se uite.
Nu cred ca exagerez in aceasta privinta. Orice incercare a mea de a folosi o tactica de lupta de flancare, ocolire, evitare sau furisare era intampinata cu ostilitate de joc. Dadeam de ziduri ce ajungeau pana la genunchi peste care nu puteam sari, inclinari de 30 de grade ce erau impasabile si inamici care faceau respawn la infinit daca nu actionam exact asa cum mi s-a ordonat. Aveam mai multa libertate de miscare tridimensionala in Wolfenstein 3D. Ca sa subliniez gluma, Wolfenstein 3D avea gameplay in 2D. Acum cateva luni l-am tras de urechi pe Alpha Protocol ca nu oferea aceeasi libertate precum Hitman sau Deus Ex, ce face Medal of Honor este de o mie de ori mai rau. Vazand ce gandeste una dintre cele mai mari companii de jocuri din industrie ca ar trebui sa insemne libertate de miscare intr-un FPS, sunt usor inspaimantat. Ca sa intelegeti de ce, amintiti-va care este directia in care merg luptele spatiale de la Star Wars The Old Republic. Chiar atat de dezamagiti sa fi fost de vanzarile lui Mirror’s Edge incat fiecare alt joc trebuie sa mearga in directia opusa? Medal of Honor decide pana si ce arme sa folosesc si cand. Nu asteapta ca sa trec eu la binoclu de unul singur, o face pentru mine. Nu depinde de mine sa privesc prin luneta, o face automat. Au fost secvente intregi, precum cea care incepea cu perechea de elicoptere si continua cu lunetistii de pe munte, care m-au facut sa ma simt exact ca in Virtua Cop. Nu aveam absolut nici o contributie in afara de tintire si apasarea tragaciului. Cateodata nici macar atat. Singura mea optiune adevarata era esecul.
Situatiile de acest gen se repeta pentru fiecare aspect al jocului. Spre exemplu, armamentul. Veti incepe cu doua arme si un pistol. Pe parcurs veti gasi cam 3 alte arme pe care le veti schimba doar daca vreti un Dragunov, un RPG sau daca nu mai aveti munitie pentru carabina automata. Varietatea de arme este jalnica. Inteleg ca talibanii nu au primit decat AK-47 de la fostii lor aliati asa ca nu pot lasa Gauss Rifles pe jos, dar chiar incepeam sa duc dorul lui Modern Warfare 2, ceea ce este foarte trist, pentru ca urasc Modern Warfare 2. Tot legat de arme, munitia. Medal of Honor include posibilitatea de a cere munitie de la coechipieri, acei indivizi fara de care personajul jucabil nu este in stare sa urce pe o margine sau sa sara peste un trunchi de copac. Partea neplacuta este ca va pot da munitie doar la arma pe care o au si ei. Asta inseamna ca acea carabina automata va ramane fara munitie rapid. Imi vine in minte o situatie amuzanta. Se faceau ca erau patru soldatei asediati din toate partile de talibani la fel de presistenti ca zombies, in care tipau la mine sa nu consum gloante ca nu mai au munitie, dar cand le-am cerut un glonte, m-am trezit ca imi dadeau cate 800 de cartuse. Mentionez ca jucam pe nivelul normal de dificultate. Stau si ma intreb, de ce nu au facut armele sa aiba munitie regenerabila ca sanatatea, sau infinita ca gloantele pistolului. Si vreti sa auziti ceva ciudat, nu am gasit tasta pentru atacul melee. In cazul in care exista una, nu ezitati sa lasati un comentariu. Desi, avand in vedere ca singura situatie in care inamicii au folosit atacuri de acest tip era in secvente scriptate, ma face sa cred ca nu exista una. Nu de alta, dar unul a trecut odata prin mine fara sa schiteze un gest. Apoi a stat cu spatele la mine incercand sa ma inconjoare. Nu as spune ca AI-ul este stupid, dar in camp deschis au acuratetea unui Storm Trooper. Stiti mitraliera aceea masiva cu gloantele pe o banderola? Aceea pe care nimeni nu este destul de nebun sa o reincarce in timpul unei lupte. Stateam la 3 metri de inamic in fuzelajul gol al unui avion si reincarcam acea arma in timp ce oponentul tragea de mine. Cred ca m-a nimerit o singura data. Care era secretul succesului meu? Ma miscam stanga dreapta cam cu aceeasi viteza cu care reincarcam arma. Tin minte ca la Return to Castle Wolfenstein, daca ramaneam fara munitie sau reincarcam in timp ce un inamic ma avea in tinta, eram mort. Desigur, atunci viata era mult mai pretioasa si neregenerabila.
Dar exista si o parte bune. Medal of Honor este echilibrat pentru lean, desi prone este dezactivat in multiplayer. La acest capitol nu am prea multe de spus pentru ca nu il pot juca, nu acum, nici in „beta testul” de acum o saptamana. 
Din cate am inteles, este ca un fel de Battlefield Bad Company 2, dar cu mai putine lucruri in el. Adica fara vehicule, fara inginer, fara medic, dar cu un echivalent pentru kill-streaks. Existenta modului de multiplayer ma perplexeaza, iar dictionarul ma informeaza ca acesta nu este un cuvant adevarat, de asa natura este surprinderea mea. Au luat multiplayer-ul lui BFBC2, despre care toata lumea spune ca este o versiune ciopartita a lui Battlefield 2 si au amputat din el mai mult. Cine il va juca si de ce, nu pot sa imi explic. Cel putin nu pe PC, platforma ce evident nu este demografica intentionata.
O mare parte din joc miroase de la o posta a propaganda militara, de aceeasi speta ca in America’s Army. Iar in SUA, PC-urile sunt o platforma de jocuri foarte ignorata. Astfel a iesit un FPS despre razboi menit sa evoce sentimente patriotice, ce nu este foarte bun si care nu va rezona in vreun fel cu oricine se afla in afara pietei intentionate. Am tot incercat sa gasesc motive pentru care cineva ar vrea sa joace Medal of Honor, iar singurul pe care l-am gasit este o situatie ipotetica in care fiecare alt FPS din ultimii 20 de ani a disparut, sau macar cele bune. Pentru mine acest joc nu a fost o experienta placuta. Am fost impins prin pereti, impuscat din senin de un inamic teleportat, blocat de coechipieri si pedepsit de fiecare data cand am incercat sa sparg monotonia si grind-ul. La un moment am incercat sa vad care este framerate-ul minim pe care il pot juca, crescand setarile treptat setarile video pana ce aparea fum. Verdictul: 8 cadre pe secunda. Jucatul cu setarile de detaliu era mai palpitant decat jocul in sine. As recomanda Medal of Honor numai fanilor seriei, si numai in cazul in care vor sa se sperie, pentru ca din cate am auzit, primele titluri nu erau deloc rele. Cel de fata in schimb, cum sa spun, recomand ca in locul sau sa luati Sniper Ghost Warrior, este mai ieftin, iar dupa patch-uri nu este la fel de rau ca in luna iunie. Sau chiar primul Modern Warfare, costa tot mai putin, are un decor similar si surpriza, este un joc mult mai bun. Medal of Honor nu este groaznic, dar putea la fel de bine sa nu fie deloc.
Vazut: 3345 ori de catre 1028 vizitatori
Comenteaza