Drakensang: The Dark Eye
Deja a trecut ceva vreme de cand am jucat ultima data un RPG adevarat… greu… care sa ma tina lipit de calculator zile si ore in sir spre disperarea sotiei. Cred ca ultimul joc ce a reusit aceasta performanta a fost Two Worlds pe care il jucam aproape non-stop la „munca” si pentru care gaseam tot timpul motive noi de a realiza emisiuni, tocmai pentru a avea o scuza pentru fanatismul cu care il jucam. Din pacate inceputul lui 2009 a fost foarte slab pe acest segment de jocuri, singurul care a reusit sa imi atraga atentia fiind Drakensang: The Dark Eye.
Toate informatiile primite despre acest joc ma lasau sa cred ca voi avea o experienta inedita, intr-un univers bogat, complex si populat cu creaturi mitice care fie imi vor intinde o mana de ajutor, fie un picior cu piedica aferenta. Increzator in aceste promisiuni si cu un dor aprig de ciomageala pe bune intr-un univers RPG mi-am instalat jocul si am inceput aventura.
Harta principatului Kosh
Primul contact cu jocul mi-a dat convingerea ca voi avea parte intr-adevar de acea experienta RPG pe care mi-o doream. A inceput cu o poveste legata de o legenda cu referiri la zei, dragoni si razboaiele dintre ei, pregatind astfel terenul pentru aventura ce urma, incheind brusc cu o scrisoare banala prin care un amic vechi imi cerea ajutorul intr-o problema sensibila. Apoi a venit momentul mult asteptat in care mi-a fost solicitata intuitia in alegerea celui mai potrivit personaj cu care sa parcurg povestea din Drakensang: The Dark Eye. Pentru ca eram satul de cavaleri si luptatori si pentru a verifica daca producatorii au creat universul si sistemele de joc, lupta si controlul astfel incat sa nu ai senzatia ca un luptator ar fi fost singura solutie viabila, am ales un mag. Mai exact un necromancer. Astfel, inarmat cu multa ambitie si cu abilitatea de a stimula puterea scheletelor ambulante mai dihai decat Margelatu pe Drumul Oaselor, am purces la drum catre orasul de resedinta al amicului ce imi solicitase ajutorul. Pe parcurs m-am trezit, evident, aruncat in valtoarea unor evenimente ce contineau toate ingredientele unei aventuri aparent interesante: intriga, crime oribile, cultisti, dragoni, legende si profetii mistice. Care se vor dovedi a nu avea nici cea mai mica legatura cu motivul pentru care fusesem chemat. Din toata povestea jocului, care nu este deosebit de profunda, acest aspect a fost cel care mi-a placut cel mai mult. In povestirile traditionale eroul principal este de obicei „cel ales”, „unicul”, „maretul” si „grandiosul” pe umerii caruia apasa responsabilitatea salvarii intregii lumi. Cel putin in aparenta, Drakensang: The Dark Eye iti lasa senzatia ca esti un om obisnuit prins in niste evenimente neobisnuite tocmai datorita biografiei banale si a motivelor lipsite de senzational care iti indruma pasii inspre ceea ce se va dovedi a fi cea mai mare aventura a vietii.
Cel mai bun prieten al necromancer-ului
La prima vedere posibilitatile de alegere sunt destul de multe, totusi dupa ce le parcurgi iti dai seama ca sunt doar trei rase (uman, elf si pitic) cu mai multe tipuri de clase de personaje, considerate a fi tipice pentru fiecare dintre acestea. Fiecare dintre acestea au fost concepute astfel incat, prin abilitatile lor, sa reproduca intr-un mod cat mai fidel personalitatea si potentialul acestor clase asa cum sunt ele descrise in operele clasice. Oamenii sunt cel mai bine reprezentati, numarul de clase impartite pe mai multe grupe de rasa umana, constituind mai mult de jumatate dintre optiunile disponibile. In cazul in care va sperie multitudinea de personaje dintre care se face alegerea, acest lucru nu trebuie sa va ingrijoreze deoarece pe parcursul jocului veti aduna in jurul vostru mai multi eroi (cam 10) din rase si clase diferite, astfel incat va va fi relativ usor sa realizati un grup eterogen si echilibrat. Singurele restrictii legate de grupul de aventurieri tin de dimensiunea acestuia (adica doar patru incluzand eroul principal) si numarul de creaturi convocate. In aceasta ultima privinta am avut o surpriza destul de neplacuta, in sensul ca in orice moment nu puteai controla (impropriu spus deoarece acea creatura lupta independenta) decat o singura creatura, ceea ce face inutila prezenta in grup a doua personaje cu abilitati de convocare (cum a fost in cazul meu un necromancer si un elf druid).
Aceasta inabilitate de a efectua/controla multiple lucruri se regasesc si la capitolul “buff”-uri, unde pe un anumit segment de caracteristici nu puteai folosi decat o singura magie de intarire. Adica numai una pe caracteristici fizce, una pe caracteristici psihice si una pe rezistente. Alegere de conceptie a jocului ce mi s-a parut cel putin bizara deoarece iti limiteaza mult optiunile in lupta. Este adevarat ca exista riscul obtinerii unor personaje prea puternice prea devreme, dar tot mi se pare o limitare arbitrara, care nu este explicata in nici un fel de universul jocului.
Un mag cu simtul riscului
Cel putin la inceput sunt cateva quest-uri care te vor solicita din plin daca ai ales niste personaje mai diferite decat un luptator sau mag clasic ale caror abilitati generale bune te pot salva. Luptele se desfasoara in timp real, cu posibilitatea de a opri derularea acestora si a transmite comenzi prin care sa mai reduci putin haosul de pe campul de batalie. Din pacate jocul, cel putin in ceea ce priveste luptele, pare gandit mai mult spre partea de contact fizic direct. In primul rand deoarece in cea mai mare parte a confruntarilor vei fi depasit numeric, ceea ce inseamna ca luptatorii din grupul tau nu vor putea opri intregul val de atacatori si o parte dintre acestia vor ajunge mai mereu langa arcasii si magii tai. Totodata, inamicii au o tendinta suparatoare de a ataca aproape intotdeauna personajul principal si va dati seama ce dezastru poate reprezenta acest lucru daca eroul este un mag sau un arcas, personaje renumite pentru rezistenta slaba pe care o pot opune in contactul direct. Exista un dram de consolare, in sensul ca o mare parte dintre magii si arcuri permit manuitorilor lor sa isi loveasca adversarii de la distante foarte mari, distante care nu sunt insa aproape niciodata suficiente pentru a permite unui astfel de personaj sa doboare de tot macar unul dintre atacatori inainte ca acestia sa il inconjoare.
Pentru a putea face fata adversarilor si pentru a duce la bun sfarsit diversele “cereri” adresate de personajele jocului, in mod evident, vei avea nevoie de ceva sustinere. Sustinere pe care jocul ti-o ofera sub forma echipamentului de lupta, pe de o parte, si a abilitatilor speciale dobandite pe parcurs.
Un hot stangaci
Fiecare personaj primeste puncte de experienta si puncte de aventura pe masura ce adversarii sunt eliminati, iar quest-urile finalizate. Punctele de aventura determina nivelul fiecarui erou in parte, in timp ce punctele de experienta pot fi distribuite pentru cresterea diverselor atribute fizice si psihice sau a abilitatilor speciale. Un lucru foarte bun consta in faptul ca toate personajele ce te pot insoti de-a lungul aventurii vor primi aceste puncte de experienta indiferent daca participa activ sau nu la diversele actiuni. In felul acesta, daca ajungi in situatia de a avea nevoie de un anumit personaj, de exemplu de hot pentru a-ti curata niste catacombe de capcane, te poti intoarce linistit acasa, (da, ai o casa in acest joc) renunti pentru moment la unul dintre personaje si il recrutezi pe cel de care ai nevoie, fara teama ca este ramas in urma ca experienta si valoare. Ce nu mi-a placut a fost faptul ca pentru luptatori gama de abilitati speciale pe care o puteau invata era destul de restransa, iar pe deasupra mai putea fi limitata si de tipul de arma in care se specializa. In acest timp, magii aveau la dispozitie o gama destul de larga de magii cu care se putea deprinde, numai sa fi avut suficiente puncte de experienta pentru a investi in toate cele necesare.
Omul de foc
Ajunsi insa la capitolul echipament (si aici ma refer in special la arme si armuri) va pot spune ca veti avea cea mai mare dezamagire pe care o poate oferi acest joc. Arsenalul este atat de saracacios in oferta (cu atat mai mult cu cat iti poti specializa personajul pe un anumit tip de arma) incat poti ajunge in situatia ridicola de a parcurge jumatate de joc cu aceeasi arma de care ai facut rost in primele minute de joc. Mergand spre capitolul armuri situatia devine si mai dramatica, datorita faptului ca lipsa armelor o mai poti suplini ocazional prin propria afacere de fierarie, in timp ce pentru armuri singurele modalitati de a face rost de ele sunt deposedarea adversarilor ucisi, respectiv a cuferelor lor, sau cumpararea de la vreun targovet. Chiar si in aceasta situatie oferta este extrem de limitata. Linia quest-ului principal iti ofera un set intreg de armura “of fire”, dar care poate fi utilizata numai de catre eroul principal.
Saracia in ceea ce priveste oferta de echipament ar fi fost justificata daca cele trei meserii auxiliare pe care eroii tai le pot fi invata ar fi fost cu adevarat utile. Din pacate, in afara de cateva modele de arcuri/arbalete si munitii aferente (pentru arcas), o lista intreaga de potiuni (pentru alchimist) si o lista acceptabila de arme banale (pentru fierar), in rest nu prea ai ce face cu aceste abilitati. In mod surprinzator nu poti sa faci armuri, chiar daca oricare dintre eroii tai pot deprinde o abilitate speciala ce le permite
La cules de blanuri
sa jupoaie blana de pe animalele moarte. Mi se pare de-a dreptul ciudat faptul ca, in conditiile in care poti obtine tot soiul de blanuri, metale feroase sau pretioase si diverse alte parti de animale, nu poti sa produci armuri (de nici un fel), bijuterii sau amulete magice. De altfel nu poti sa produci absolut nimic magic sau cu proprietati mai deosebite. Mi-ar fi placut de exemplu ca un fierar ceva mai priceput sa isi imprime maiestria pe arma creata, astfel o sabie banala ar fi putut deveni exceptionala sub barosul acestuia. La fel de placut impresionat as fi fost daca cineva din grup ar fi putut atribui niste calitati magice obiectelor create. Din pacate, din punctul asta de vedere, Drakensang pare un joc ce a fost lansat mult mai devreme decat anticipasera programatorii sai.
Aspectele neplacute ale jocului nu se opresc aici. Teoretic un RPG este un joc in care ti se ofera destul de multa libertate de miscare. Drakensang respecta aceasta cerinta, insa cu o exceptie destul de importanta. Quest-ul principal iti va purta pasii prin diverse locuri care se deschid si se inchid in functie de primirea sau finalizarea diversilor pasi ai quest-ului. Problema survine cand ajungi intr-o regiune noua si incepi sa culegi de pe acolo tot soiul de quest-uri secundare. Asta deoarece, daca ai facut greseala sa finalizezi pasii quest-ului principal din acel loc, regiunea se va inchide si, imediat ce o vei parasi, nu vei mai putea reveni niciodata acolo. Iar acest lucru va duce la ratarea tuturor quest-urilor secundare pe care nu ai apucat sa le finalizezi, situatie ce poate genera destul de multe frustrari pentru un jucator scrupulos care are ambitia de a rezolva tot ce se poate rezolva.
In concluzie, Drakensang: The Dark Eye, ce incearca sa se incadreze pe linia deschisa oarecum de Oblivion, pare a fi un joc suficient de interesant pentru aceasta perioada. Dar sunt convins ca daca ar fi aparut intr-o conjunctura mai competitiva cu mai multe RPG-uri de calitate ar fi fost surclasat cu usurinta.
Vazut: 1353 ori de catre 435 vizitatori
nu experimentat in domeniul RPG adica nisa rpg pe care merge drakensang din care face parte si NeverWinter… cam asta e nota care o merita parerea mea e ca lupta in jocul asta e execrabila pare a fi un fel de world of warcraft singleplayer
Publicat pe 2 Iulie 2009 at 22:58
Comenteaza