I Am Playr
Saptamana trecuta am tras o fuga pana la Londra unde am participat cu rolul de a ciuli urechile si a fura meserie la Social Gaming Summit. Finalul primei zile a evenimentului a adus o prezentare facuta de Dan Mayers, Senior Game Designer, We R Interactive, in care ni se explica modul ingenios in care branduri celebre precum Nike si Alfa Romeo au fost integrate intr-un joc de Facebook. Trecand peste elementele de marketing care sunt convins ca v-ar plictisi de moarte, am ramas marcat de jocul pe care il realizasera si anume: I Am Playr. Motivul pentru care mi-a atras atentia a fost faptul ca mi-a adus aminte de un joc foarte drag al copilariei mele virtuale: Footballer of the Year.
Premizele erau extrem de promitatoare. I Am Playr te punea in ghetele de joc ale unui tanar atacant ce tocmai fusese promovat la echipa de seniori. Aici urma sa isi castige un loc de titular in fata unuia dintre cei doi atacanti consacrati: batranul capitan al echipei cu un picior deja in retragere si un tanar confrate extrem de talentat dar si foarte excentric. Astfel incat mi-a fost greu sa rezist tentatiei de a-l incerca, odata reintors pe meleagurile natale.
Jocul urmeaza ingredientele deja clasice ale jocurilor de Facebook. Iti ofera cateva actiuni pe care sa le faci, fiecare dintre acestea consumand o forma sau alta de energie limitata. Antrenamentele folosesc chiar energie, care se regenereaza in timp (destul de lent dupa parerea mea), in timp ce meciurile folosesc fitness (obtinut in urma antrenamentelor). Jucatorul tau are trei caracterisitici care determina calitatea jocului sau, acestea fiind: shooting, passing si dribling ce pot fi antrenate. Iar meciurile se desfasoara intr-un mod asemanator cu Hattrick, adica stai si te uiti la un ecran unde iti scrie ce se intampla pe teren, cu diferenta ca totul dureaza cateva minute. Momentele cheie ale meciurilor il reprezinta fazele de poarta in care esti implicat, situatie in care jocul trece intr-un mod 3D in care ai la dispozitie cateva secunde sa te pozitionezi corect pentru pasa si sa incerci sa inscrii (la fel cum se intampla in batranul Footballer of the Year). Atat antrenamentele cat si meciurile se bazeaza pe niste mecanici destul de simple si, aparent, intuitive ce combina un sistem de ochire ghidat de mouse cu un sistem de control al fortei bazat pe tinerea apasata a butonului stanga.
Peste aceste elemente se adauga povestea ta ce se deruleaza in joc cu ajutorul unor filme realizate cu actori reali prin care, intr-un fel, ti se ghida destinul in sanul echipei. Cel putin in prima faza, jocul iti lasa senzatia ca te arunca in lupta cu doi veterani ai terenului de fotbal, fiecare dintre ei reprezentand cate un tipar clasic de fotbalist. Unul este capitanul echipei, jucator batran, cu experienta, serios si muncitor (adica un fel de Dorinel Munteanu), in timp ce celalalt este exemplul jucatorului foarte talentat, dar imprevizibil si inconsistent in performanta (adica un fel de Adi Mutu).
Eram in sfarsit bucuros ca gasisem un joc pe placul meu in Facebook, numai ca…. in scurt timp acesta s-a transformat in CEA MAI FRUSTRANTA EXPERIENTA DE JOC AVUTA DE MULT TIMP INCOACE. Atat de multe lucruri puteau merge bine si atat de multe lucruri au iesit execrabil incat imi este foarte greu sa ma decid cu care dintre ele sa incep.
In primul si primul rand, cel mai important mecanism al jocului, cel care face diferenta intre succes si esec functioneaza mai imprevizibil decat Maradona dupa vreo zece doze. Este vorba, daca nu v-ati prins pana acum, de suturi. Acestea ar trebui teoretic sa functioneze extrem de simplu. Pui cursorul mausului in locul din poarta unde vrei sa trimiti mingea (preferabil un loc unde sa nu ajunga portarul), dupa care tii apasat pe butonul stanga pentru a decide forta sutului (ceea ce va controla adancimea si verticala traiectoriei mingii). Doar ca, in mod absolut bizar, designer-ul acestui joc a decis sa lase controlul orizontalei la cheremul zeului Noroc. Ceea ce inseamna ca poti trage 10-15 m in stanga sau dreapta locului unde ti-ai fi dorit fara sa ai nici cea mai mica forma de control sau de a contracara acest lucru. Acest lucru iti scot realmente peri albi in timpul meciurilor cand te trezesti singur in fata portii goale si vezi ca tragi in balarii fara sa intelegi ce ai facut gresit. Iar aceasta situatie este agravata de faptul ca…
Numarul de sanse de gol ce iti ofera jocul pe parcursul unui meci este incredibil si nefericit de apropiat de numarul de goluri pe care le inscrie adversarul. Cu alte cuvinte daca echipa cealalta va inscrie doua goluri in acel meci, tu vei avea 3 maxim 4 sanse de marca. Si astfel iti dai seama ca, in contextul in care ai o arma (sutul) extrem de incontrolabila, jocul te pune practic in situatia de fi nevoit sa joc fara greseala. O singura ratare in timpul meciului poate insemna pierderea celor trei puncte puse in joc. Am avut la un moment dat un meci in care adversarii au inscris 2 goluri, iar eu am avut doar trei sanse din care am inscris doua. Evident meciul s-a terminat 2-2. Dat fiind faptul ca ceilalti doi atacanti par cam inepti, doar ocazional contribuind si ei la scorul de pe tabela de marcarj, iti dai seama ca toata presiunea victoriei sta pe umerii tai, dar fara ca jocul sa iti dea toate instrumentele necesare sau macar sa te lase sa iti folosesti abilitatile personale pentru a influenta soarta meciului.
Ca sa nu mai spun ca jocul te pedepseste pentru ca faci ceea ce iti spune el sa faci. In cadrul povestii de care va aminteam mi se sugera sa incerc sa socializez mai mult cu coechipierii. Urmez acest sfat in momentul in care capitanul (deci omul serios) ma invita la o bere. Rezultatul acestei escapade? Penalizare la antrenament (am fost nevoit sa investesc cu 10% mai multa energie pentru a atinge fitness-ul necesar pentru meci), dupa care am fost dat afara de la echipa si am stat un meci pe tusa (pentru ca s-a prins antrenorul ca bausem cu o seara inainte), fapt ce a dus apoi la pierderea intregului fitness pentru meciul urmator, iar colac peste pupaza am mai fost si nevoit sa vad un meci intreg in care nu am jucat deloc (macar de ar fi dat direct rezultatul final). Si toate acestea pentru ca am fost cuminte si am facut ce mi s-a cerut (parca trebuia sa fie o morala pe aici).
In aceste conditii producatorii jocului s-au decis sa mearga pe mana unui sistem de monetizare extrem de agresiv. Desi pornesti la drum cu o cantitate oarecare de moneda premium, vei constata rapid ca aceasta nu iti permite sa cumperi nimic in joc, dar absolut nimic. O decizie cat se poate de bizara avand in vedere ca jocul fusese realizat pentru a promova brandul Nike (si Alfa Romea mai de pe la mijloc) si in consecinta se dorea ca jucatorii sa interactioneze cat mai usor si mai des cu aceasta marca (intregul echipament sportiv ce poate fi cumparat in joc este Nike). O lectie de baza a jocurilor de acest tip spune ca primele douazeci de minute de joc trebuie sa fie exceptionale, iar primul dolar trebuie cheltuiti foarte usor. We R Interactiv au dat-o in bara cu ambele reguli. Experienta de joc este deosebit de frustranta (eu practic nu reuseam sa trec nici un antrenament de shooting, ma pregateam doar cu cel de dribling), iar monetizarea nu era deloc interesanta.
Si ma oftic, pe bune, pentru ca jocul acesta avea toate premizele sa fie ceva special, deosebit si atipic in mediul Facebook. Iar acum in loc sa asociez Nike cu o experienta placuta, asociez marca cu frustrarea, in timp ce Alfa Romeo a scapat pentru simplul fapt ca nu am avut rabdarea necesara sa joc pana cand apareau si masinile in viata mea de sportiv virtual.
Vazut: 2888 ori de catre 1229 vizitatori
[...] dintre cele mai recente exemple peste care am dat este jocul I Am Playr publicat pe Facebook, joc in care esti transpus in pielea unui tanar atacant de fotbal dornic sa-si [...]
Publicat pe 4 Decembrie 2011 at 21:28
[...] am citit o stire conform careia We R Interactive, firma britanica ce a realizat jocul I Am Playr despre care am avut atat de multe cuvinte de “lauda”, a primit de la Uniunea Europeana [...]
Publicat pe 6 Decembrie 2011 at 22:35
Comenteaza