Games Arena

REVIEW: CALL OF JUAREZ THE CARTEL

Publicat de commando On 15 Octombrie 2011

Hijo de puta madre trafficante! Va mai aduceti aminte de jachetele inscriptionate cu tot soiul de astfel de expresii nu tocmai ecumenice? Au fost foarte la moda acum cativa ani, fiind purtate cu mandrie pioniereasca de catre reprezentantii boschetarilor, baietasilor de cartier, in general a tuturor celor care nu prea au multe in comun cu notiunea de cultura, sau cu cea a comportamentului civic corespunzator. Imi vine greu sa-mi imaginez cum un individ citit s-ar putea asocia cu asemenea mizerii de prost gust, la fel de greu pe cat imi e sa-mi dau seama cum de o asemenea nulitate precum Call of Juarez The Cartel s-a putut strecura pe rafturile magazinelor, nu doar atat, ci cu iluzii de grandoare de mare barosan, blockbuster, sau mai stiu eu ce alte titluri pompoase, cand de fapt, este doar un gainar amarat, ciugulind resturile lasate in urma de titlurile care au avut intr-adevar un cuvant de spus in jungla asta urbana susprasaturata a jocurilor video.

The Cartel este cea de-a treia progenitura a seriei Call of Juarez. Ma scuzati, termenul de progenitura este prea indulgent, mai potrivit ar fi cel de eroare genetica, mutatie ireversibila, avorton, etc. Spun asta tinand cont de toate considerentele practice la care ma pot gandi in momentul cand, cu deosebita grija, astern aceste randuri. Haideti sa vedem care e motivul pentru care improscam cu noroi acest titlu… si o merita cu varf si-ndesat, sa nu credeti altceva. Pentru inceput, jocul a luat o intorsatura neasteptata in ceea ce priveste plasarea evenimentelor, actiunea desfasurandu-se in zilele noastre, in jurul unui conflict imaginar ce implica rafuieli intre bande, borfasi, narcotice, prostituate, politisti corupti si alte chestii asemanatoare. Duse sunt zilele in care Winchester-ul (carabina, nu tigareta) imi sedea tantos in mana, slobozind glontul pacificator spre meclele jegoase de banditi ale adversarilor, in care cele doua Colt-uri de la cingatoare ma faceau sa ma simt ca John Wayne, in care calul ma purta in galop peste intinderile pustii ale Vestului Salbatic, iar domnitele cadeau lesinate la picioarele mele de cowboy. Nu-mi lipsea nici lasoul, ma descurcam binisor si cu arcul si sageata, de o cerea situatia, iar Rambo a invatat toate siretlicurile de la ispravele mele de vitejie cu batranul Gatling. Intr-adevar, acele vremuri au fost prolifice pentru Call of Juarez, respectiv continuarea sa, Bound in Blood, cel din urma reusind sa ridice standardul si sa imbunatateasca fiecare aspect, fie el de gameplay, fie estetic, al primului. Jocurile cu tematica western, precum primele doua Call of Juarez, s-au inscris mereu intr-o categorie mai aparte, situandu-se permanent in conul de umbra ale titlurilor mai mari. A fost si ramane o chestie de gust, la o adica, jucatorii in marea lor majoritate preferand un shooter cu armament modern sau cu niste scule futuriste ce scuipa laser, in detrimentul clasicului revolver, fapt demonstrat, intrucat am vazut tone de shootere moderne, sau cu tematica futurista, dar puteti sa-mi spuneti vreunul in care a fost descris Razboiul Civil American? Intocmai.

Probabil acest a fost si motivul pentru care Ubisoft a decis plasarea “Cartelului”in zilele noastre, sperand sa mai atraga de partea sa niste fani. Procesul de tranzitie, insa, a fost catastrofal, dupa cum se poate observa si in produsul finit, fanii ramasi ferindu-se de acest titlu ca dracul de tamaie, avand, pe buna dreptate, toate motivele s-o faca. Iar faptul ca versiunea destinata credincioaselor noastre PC-uri a fost lansata cu doua luni bune dupa cea pentru console, timp in care nu s-a facut absolut nimic pentru a se mai slefui si cizela jocul, are repercursiunile sale aferente, jucatorii stiind deja la ce fel de gunoi ludic sa se astepte. Tare ma tem ca Ubisoft nu a invatat nimic din acest rateu, sau din greselile altora, pentru ca The Cartel il face pe Duke Nukem Forever, cea mai mare dezamagire gameristica a secolului, sa arate ca si un mega hit.

Aruncand un ochi, unul fiind mai mult decat suficient, peste cliseul de scenariu, vom descoperi cei trei protagonisti, mirosind de la o posta a stereotipuri regurgitate, fiecare dintre ei apartinand unui profil rasial specific. Nu spun aici ca jocul face discriminari rasiale, dar nici nu se straduieste sa apaneze diferentele de aceasta natura dintre personaje, iar injuraturile la fiecare replica de dialog, curg garla, dupa un timp devenind de-a dreptul agasante. Nu este nimic distractiv in acestea, si chiar nu-mi dau seama de ce s-a optat pentru folosirea excesiva a vorbelor de duh, in orice caz acest fapt scoate la iveala limitarea intelectuala a scenaristilor angajati cu jumatate de norma. Dupa cum spuneam, echipa de oameni ai legii este formata din trei oameni, detectivul LAPD Ben McCall, numele de McCall si infatisarea acestuia fiind singurele legaturi cu precedentele jocuri ale seriei, ofiterul hispanic DEA Eddie Guerra, si domnita ofiter de culoare FBI Kim Evans. Ubisoft literalmente ni-i pune in carca pe acesti indivizi, in maniera, astea sunt personajele, ia de-aici, spala-te pe cap cu ei, ca la altceva nu se pricep de nicio culoare. Fiecare are parte de un istoric propriu, si de un set de indemanari si afinitati pentru diferite arme, dar astea toate sunt pe hartie, fara absolut niciun impact real asupra gameplay-ului. Ben prefera pistoalele si revolverele, Eddie prefera sa stea ceva mai departe de conflict cu un pistol mitraliera in mana, iar Kim se lauda ca stie manui cu pricepere pustile de asalt automate. Praf in ochi, cele trei personaje pot sa se echipeze cu orice tip de arma, chiar daca nu este cea la care zic ei, ca exceleaza. Procesul de selectare al echipamentului se face fie prin sustragerea acestuia de la adversarii cazuti la datorie, si, inaintea fiecarei misiuni, unde se scormoneste intr-un rucsac din portbagajul masinii fortelor de ordine, piesele de armamentul dorite. In ceea ce priveste gameplay-ul, se observa componenta co-operativa de la bun inceput. Este, din pacate, inutila, in momentul in care cititi aceste randuri, nici un jucator in deplinatatea facultatilor mintale nu cred sa mai butoneze acest rebut. Jucand acest joc solo, vei descoperi rapid un AI ingrozitor de stupid, n-au fost putine momentele in care camarazii controlati de calculator ramaneau infipti locului undeva pe la inceputul nivelului, dar replicile lor murdare imi rasunau in urechi pe tot parcursul acestuia. Se intampla deseori sa se piarda, sa nu mai stie drumul catre tine sau sa se ciocneasca cu adversarii si sa se holbeze intr-o postura tampa unul la altul, intr-un concurs de “cine clipeste primul”.

Se vede clar ca jocul a fost gandit pentru un gameplay co-operativ, neglijandu-se AI-ul cu nerusinare. O chestie simpatica pe care o intalnim aici, si de fapt, singura chestie simpatica din tot jocul, este faptul ca fiecare dintre cei trei legiuitori au de fapt, propriile lor agende secrete si obiective personale de rezolvat, astfel neincrederea dintre acestia este la ordinea zilei. Te vei trezi ca primesti un telefon, anonim sau ba, taman in toiul actiunii, care-ti va vinde un pont despre cutare obiectiv pe care personajul tau il are de indeplinit conform agendei sale personale misterioase. De joci solo, aceasta componenta nu este ilustrata bine, fiindca niciodata nu ai acea provocare de a completa obiectivul secret, iar personajele controlate de AI isi ignora obiectivele lor proprii cu desavarsire. Toata treaba se schimba radical in momentul in care joci cu inca doi oameni cu creiere reale in cap, fiindca fiecare va veti spiona la un moment dat unul pe altul, in speranta de a-l prinde pe faptas cu mata-n sac. Daca se intampla acest lucru si iti descoperi partenerul cand isi face damblaua, acesta nu va mai beneficia de experienta aferenta, in schimb toate punctele pe care ar fi trebuit sa le primeasca, trec in contul tau. Reciproca este de asemenea valabila, acest lucru adaugand un pic de condimente actiunii principale, de altfel foarte anosta si repetitiva. Masina, sau SUV-ul de care spuneam ceva mai inainte, iti poate scoate peri albi, caci dupa atata pac pac sub-ponderal si lipsit de substanta, producatorii s-au gandit ca n-ar merge rau o secventa de condus in mare viteza de la bordul autoturismului. Toate bune si frumoase, pe hartie, caci pusa in practica, secventele de condus “beneficiaza” (nota bene, ghilimelele de rigoare) de acelasi tratament rahitic al trasului cu arma. Autoturismele se deplaseaza ca acum 100 de ani, lent, greoi, lasandu-ti impresia ca te afli la bordul unui tanc sovietic huruind puturos si scartaind din toate suruburile. Fie ca esti in masina, fie ca o iei per pedes, sistemul de ghidare este de-a dreptul penibil, acesta facand sa-ti apara pe ecran buline de directionare din vreo cinci in cinci metri, ca nu carecumva sa te ratacesti prin nivelurile si asa gretos de liniare, care oricum nu dispun de rute alternative, nici macar de iluzia acestora. Sub alte considerente, primele doua jocuri ale seriei au fost scoase in evidenta de un ingenios sistem de slow motion, care, intr-o cantitate de timp alocata, te lasa sa iei in catare diferitele parti din corpurile adversarilor, ca mai apoi, cand se relua actiunea, sa asisti la un spectacol de indemanare si quickshooting. The Cartel a tras o mictiune si peste aceasta treaba, inlocuind acest sistem cu un mecanism slab de slow motion fara nicio alta imbunatatire. Se procedeaza prin umplerea barei de “Concentration”, furnizata de cei ce-si dau ortu popii sub gloantele tale, dupa care se apasa butonul cutare si voila: avem vreo trei secunde la dispozitie de slow motion pentru a putea lua mai bine in colimator adversarii, si mai mult decat atat, va trebui sa suportam imbecilele replici aferente. Treaba e fumata demult, o trecem rapid in revista si o dam uitarii.

Avem si un sistem de avansare al personajelor, sau mai bine zis, al celui pe care il controlezi, punctele de experienta fiind castigate fie prin casapirea adversarilor, fie prin exemplul de mai sus, in care se duce la bun sfarsit obiectivul din agenda personala, fie prin prinderea in flagrant a partenerilor care incearca sa-si indeplineasca obiectivele lor murdare proprii. Odata cu avansarea in nivel se deblocheaza noi piese de armament, care si asa le puteam culege de la adversarii care au muscat din tarana. Se putea incerca o abordare mai avansata a acestui sistem, dar nu, producatorii s-au multumit la atat, consolidandu-se reciproc “las ca merge si asa”. Si asa este si partea tehnica, engine-ul grafic proprietar Techland, Chrome Engine 5, aratand uzat si invechit. Texturile dau pe dinafara de blur, si sunt momente in care motion blur-ul obtureaza drastic vizibilitatea, iar conjunctura cu lightning-ul prost implementat dau nastere unui aspect vizual grosolan si rudimentar. Animatiile sunt sub orice critica, observati trasasturile faciale ale personajelor in timpul cinematicilor si va veti convinge iute de ce, iar modelele armelor arata de parca ar fi facute din plastic intr-o fabrica insalubra chinezeasca. Partea audio nici nu merita amintita, decat daca vrem sa scoatem in evidenta cat de proasta este. Armele suna slab si se comporta asisderea, iar voice acting-ul si calitatea audio a dialogurilor sunt undeva pe la genunchiul broastei, sunand de parca ar fi fost intregistrate intr-un butoi.As cam dori sa inchei, fiindca acest test m-a sleit de puteri, si chiar nu mai vreau sa blagoslovesc jocul, originile acestuia si implicit regresia acestuia inspre origini, producatorii, etc, cu alte cuvinte de piosenie. M-am sacrificat eu jucandu-l pentru voi, si ati face bine sa-mi urmati aceasta cerere, caci o spun spre binele vostru: feriti-va de acest jaf ce poarta numele de Call of Juarez The Cartel. Cineva sa-mi dea revolverele si calul inapoi !