Games Arena

Cand am vazut pentru prima oara Dead Rising, am fost uimit de conceptul sau atat de simplu, atat de pur si de distractiv. Erai prins intr-un complex comercial plin de zombies, ce puteau fi casapiti cu absolut orice lucru nu era batut in cuie sau lipit de podea. Asta includea mese, scaune, ursuleti de plus, echipament de gradinarit, umbrele, probabil si o chiuveta. Am admirat acest joc din afara timp de patru ani, tot sperand ca va fi lansat pentru PC odata si-odata. Au fost zvonuri, anunturi din parte unor distribuitori, dar nimic oficial. Cuvintele magice au intarziat sa apara, iar anii au trecut si parea din ce in ce mai putin probabil ca voi auzi vreodata: „Dead Rising confirmat pentru PC”. Dar apoi a venit vestea cea mare, o continuare, Dead Rising 2, mai mare, cu mai multi zombies, mai multe arme, mai mult carnagiu, mai multa distractie si cireasa de pe tort, disponibil pe PC in 2010. Ziua cea mare a sosit la inceputul acestei luni. Plin de bucurie, m-am pregatit sa redecorez strazile cu maruntaiele semenilor mei mai putin norocisi, sa reinscenez secvente din Shaun of the Dead si gasesc noi utilizari pentru obiecte ce in mod normal par inofensive. Dar pe masura ce jucam, placerea de a cioparti zombies a fost inlocuita cu altceva. Ceva ce in mod repetat m-a determinat sa exclam cuvinte ce nu vor fi reproduse in acest articol. Bun venit in Fortune City, populatie: mica si scade.

Initial jocul m-a surprins, din simplul motiv ca functiona pe sistemul meu. Peste tot vazuseram numai procesoare dual core, 2GB de memorie RAM si placi video care semanau cu cea care mi-a omorat PC-ul care chiar era in stare de ceva. Dar adevaratele cerinte minime de sistem sunt pe jumatate din ceea ce anuntasera Capcom, ce e drept, se misca precum un melc aflat in coma si toate cele, dar mai bine decat Civ 5. In zone mici, fara prea multi zombies, atinge chiar 40 de cadre pe secunde. Spatiile deschise, precum cele care includ un cer, aproape ca impingeau procesorul catre sinucidere, dar a scapat intreg, desi a inceput sa devoreze circuite integrate in ultima vreme si sa murmure „Caaaaache” noaptea.
Dead Rising 2 arata destul de bine, chiar si pe cel mai mic nivel al detaliului cu putinta. Este capabil sa redea mai multi zombies pe ecran decat am fost in stare sa omor, si credeti-ma, nu a fost din lipsa de vointa. Pot ierta anumite lucruri, cum ar fi ocazionalul zombie care intra prin decor si mici erori de animatii care par sa indice ca personajul principal are gat extensibil. Desi pare probabil ca asta este situatia, din moment ce Chuck Green arata de parca ar fi fost lovit in fata cu o lopata, iar pentru a il tine in viata, lopata a fost lasata in locul fetei lui. Restul personajelor arata normal, dar el seamana a ceva scos din versiunile redesenate ale primelor doua jocuri Monkey Island. Lasand figura deformata a lui Chuck deoparte, sincer arata mai bine ca un elan, Dead Rising 2 este surprinzator de stabil chiar si pe un sistem ce nu se incadreaza in cerintele minime. Nici un crash, nici un bug care sa strice experienta de joc, are chiar si suport pentru mouse, ceva admirabil la un joc publicat de Capcom. Ce e drept, jocul nu a fost facut de Capcom, a fost produs in Canada, la studioul Blue Castle Games, care pana la Dead Rising 2 a creat absolut nimic relevant. De aceea stau si ma intreb, daca jocul tot nu a fost facut de Capcom, ci de o echipa cu ochi proaspeti, cum se face ca produsul final arata ca ceva care tocmai a iesit dintr-un mormant si nu se simte prea bine.

Ma refer la structura jocului. Pur si simplu nu inteleg de ce este in felul in care este. Adica, am intalnit jocuri in trecut care nu erau pe cat de distractive puteai fi, din cauza unor limitari nu foarte inspirate impuse asupra gameplay-ului. Cum ar fi limita de arme si munitie de la Just Cause 2, sau EDF care imi sareau pe cap la Red Faction Guerrilla de fiecare data cand incercam sa renovez planeta cu explozibil, sau interdictia pe care au unele procesoare de a mai musca alte procesoare, ce duc de obicei la atacat oameni. Aceste jocuri aveau in comun faptul ca limitarea pe care o impuneau nu impiedica distractia, doar crea consecinte neplacute pentru distractie. Dead Rising 2 merge pe o ruta diferita, una a carui implementare probabil a fost decisa de cineva care uraste distractia si ar putea fi chiar el un zombie. Ca sa clarific. Dead Rising 2 are o limita de 72 de ore de joc. Nu suna rau, nici nu mi s-a parut a fi cine stie ce limitare, adica 72 de ore de macelarit zombies? S-a facut, sa-i dam drumul! Dar nu sunt tocmai 72 de ore. Fiecare minut din joc dureaza defapt 7 secunde, ceea ce inseamna ca jocul dureaza 10 ore. Iarasi, 10 ore de zburdat imbracat ca un cowboy inarmat cu o katana, eviscerand cadavre mobile in stanga si in dreapta, nu este ceva rau. Aici apare problema. Inainte de a-l juca, aveam impresia ca Dead Rising 2 era un joc mai mult sau mai putin de tip open world, la care mediul inconjurator putea fi explorat dupa bunul plac. Explorarea este de altfel modul principal prin care sunt descoperite cele mai placute parti ale jocului, precum arme, costume, vehicule si diverse lucruri bizare. Numai ca din start, jocul te intreaba raspicat: „Vrei sa urmaresti povestea, sau vrei sa te distrezi?” Nu ar fi ceva tocmai noi, la jocuri precum Just Cause 2 si RFG, cele mai distractive lucruri se puteau face in afara misiunilor. Dar acele jocuri nu mergeau pana la punctul la care faceau cele doua lucruri sa se excluda reciproc. Daca in orice moment, pe parcursul lui Dead Rising 2, va vine gandul: „Vreau sa ma distrez acum”, abandonati orice speranta de a putea continua povestea. Daca ar fi sa compar Dead Rising 2 cu ceva prin care am trecut cu totii, ar fi scoala. La scoala totul se petrece conform unui orar. De la 7 la 8 avem istorie, de la 8 la 9 informatica si asa mai departe, iar in pauze facem ce vrem. La fel este si structura misiunilor acestui joc. Inca din prima secunda vi se tranteste in fata un orar pe care trebuie sa il respectati cu sfintenie, si in jurul caruia trebuie sa va programati sesiunile de distractie. Daca ratati orice misiune, jocul va presupune ca nu va dati silinta si va exmatriculeaza. Inca mai puteti juca, dar nu mai puteti continua misiunile. Cum am spus, se exclud reciproc.

Va fi mult mai usor sa ratati misiuni decat s-ar crede, din cauza modului lipsit de inspiratie prin care misiunile sunt acordate. Veti incepe jocul efectiv intr-un buncar izolat dintr-un colt al hartii, unde va trebui sa va intoarceti de fiecare data pentru a lua un obiectiv nou atunci cand este trecut in orar. Daca, spre exemplu, va aflati in coltul opus al hartii sau in subteran, plimband zombies cu scaunul electric, exista riscul sa nu va puteti intoarce la timp. Perioadele de pauza mi s-au parut mult prea scurte. Ar putea fi totusi o consecinta a faptului ca jocul imi mergea putin cam incet, existand posibilitatea ca ceasul sa nu se adapteze la framerate si sa mearga de capul sau. Asta ar explica de ce au fost numai trei ocazii in care m-am incumetat sa aventurez prin Fortune City, facand lucruri ce vor ramane in Fortune City, si probabil in New Vegas. In rest, dupa terminarea fiecarei misiuni, ma gaseam grabindu-ma catre buncar, incercand sa beneficiez de orice bonus de experienta de pe drum. Cea mai multa experienta din joc este acumulata de la salvarea altor supravietuitori. Initial mi s-a parut un concept interesant, ganduri de Left 4 Dead imi dansau prin creier. In schimb, ceea ce am primit a fost mai putin placut. Mai stiti acele misiuni de escorta care sunt in jocuri, si de fiecare data sunt groaznice? Da, alea. Imaginati-va una dintre cele mai mari surse de experienta din Dead Rising 2 compusa numai din astfel de misiuni. Si nici nu incearca sa va usureze munca. AI-ul urmaritorilor este cu un pas sub cel al zombiilor, nu au nici macar instinctul de supravietuire a unor morti. Le puteti inmana ocazional o arma, dar nu orice arma, ci doar pe cea pe care ei o vor, iar unii sunt pacifisti. Totusi, pana la acest punct nu ar fi chiar atat de rau. Bun, pentru ca nu am terminat. Jocul nici macar nu incearca sa deghizeze faptul ca aceste personaje, ce trebuiesc salvate, nu sunt nimic mai mult decat puncte de experienta o bara de viata. Asa ca obtinerea lor devine constant mai dificila si mai frustranta. Spre exemplu, intr-un magazin am dat de o batranica senila pe care a trebuit sa o conving cu un minut de dialog ca sunt zombie la usa care vor sa o manance. Asta in timp ce zombies imi rodeau la picioare, la propriu. Cand am convins-o sa vina alaturi de mine, am descoperit ca se misca mai incet decat melcul mentionat la Civilization 5. Asa ca de dragul de a nu pierde urmatoarea misiune, i-am dat un picior intr-un card de zombies, oricum semana deja cu unul. Zombificarea poate ca i-a facut chiar bine la nivelul de inteligenta. Alte ori am dat de indivizi care imi cereau pe fata bani ca sa vina cu mine. In contextul salvarii vietii cuiva, cerutul de bani ar fi o absurditate cronica, dar trebuie tinut in vedere faptul ca acestia nu sunt oameni, sunt puncte de experienta cu picioare.

Tot incercand sa salvez sacii inutili de carne, am descoperit anumite probleme ale jocului. Zombies fac respawn. Nu respawn in sensul ca dupa ce incarc o salvare sunt acolo iar, ci in sensul ca dupa ies si intru iar pe o usa, reapar toti. Asta ridica probleme la escortare, pentru ca supravietuitorii nu sunt in stare sa te urmeze pe o usa daca nu sunt la maxim doi metri de tine. Am patit odata ca un individ sa fie fix in spatele meu, la trei metri. Am intrat pe usa, am observat ca nu era langa mine, si ca bara lui de sanatate scadea pentru ca fara prezenta mea, viata sa nu mai merita sa fie traita. Asa ca m-am intors. Nivelul s-a incarcat rapid, posomoratul era in fata mea si deodata, cat ai zice „braaaaains” au aparut zombies ce pazesc fiecare usa din joc. Naucul era acum ingropat pana la gat in undead, ce il devorau incetul cu incetul. Am avut inspiratia de a-i da un shotgun cand a inceput escorta, pe care chiar a inceput sa o foloseasca atunci cand l-am scos din stunlock-ul mult prea drag al celor putrezitilor. Dar in incercarea de a-l elibera, folosind o arma improvizata dintr-o maceta si o matura, am reusit sa ii da peste cap cateva bucati ce l-au facut sa vada stele verzi. Din fericire a supravietuit, spre deosebire de o mireasa simpatica ce a incercat sa ma omoare dupa ce am descarcat un incarcator prin ea, recompensandu-mi cele ~15 minute irosite din viata cu un nivel de experienta. Dar dupa ce l-am salvat pe individul, care apropo avea un picior rupt, am decis ca nu voi mai salva niciodata, sub nici o forma pe nimeni. Era o mecanica mult prea iritanta. Jocul oricum ar trebui sa ofere alte oportunitati pentru a castiga experienta, nu? Da! Dar nici alea nu sunt prea bune.
Cealalta sursa majora de experienta este omorarea de psihopati, indivizi pentru care o invazie de zombies este ca o petrecere la care fiecare dement este invitatul de onoare. Primul meu contact cu un astfel de individ a fost cand mergea spre buncar si am vrut sa fac un popas la o toaleta pentru a salva. Am omis sa ma uit pe harta si sa vad ca acolo era un semn de intrebare in chenar rosu, in mare parte pentru ca jocul nu are minimap si ca dand click pe acel semn de intrebare nu arata absolut nimic, trebuie sa merg in lista de misiuni si sa vad care se potriveste cu ce semn.
Oricum, am dat peste un individ descreierat care m-a invatat un lucru esential in 5 secunde. Chuck Greene, fost campion de motocros, tip ce pare atletic si fortos, este cel mai mare smiorcait din lume. Un glonte il face sa se vaite, un ziar aruncat la picioarele il face sa se impiedice. In general, este o scuza jalnica pentru barbat, pe care barbia lui Bruce Campbell probabil l-ar omori dintr-o privire. Zoey din Left 4 Dead este mai puternica decat el, Claire Redfield ar putea sa il bata mar, cred ca si Jennifer Simpson din Clock Tower este mai rezistenta ca el. Spun asta pentru ca acel psihopat era rapid, excesiv de rapid, si puternic, foarte puternic. Inarmat cu o bucata de sticla a reusit prima oara sa ma omoare fara probleme. Dar mi-am zis, poate ca e vina mea, doar nu eram pregatit pentru o asemenea lupta. Nu e de parca jocul mi-ar fi spus din timp ca o sa dau peste un asemena individ. Ca o paranteza, jocul nu va spune niciodata peste ce vei da.
Asa ca am reluat jocul, mi-am luat o carabina, o cheie franceza si m-am intors sa il casapesc pe descreierat. Dar surpriza, acesta putea incasa o carabina in fata fara ca macar sa fie incetinit, da barem sa ii scada ceva insemnat din viata. Nici atacurile mele invatate de la Adrian Shephard ce pot pulveriza un zombie nu l-au ranit grav. Defapt, nici macar nu il afectau, pentru ca in secunda dupa ce ii tranteam in cap o bucata de metal, el era in stare sa isi termine atacul si sa ma faca una cu pamantul. Cineva de la Blue Castle Games, si sper ca a fost mancat pentru asta de cel care a facut orarul, a zis: „Hei, mai stiti X-Men Origins Wolverine, si cum se puteau intrerupe oricand atacurile inamicilor, smulgandu-i chiar din aer si folosindu-le propriile lovituri impotriva lor? Da, sistemul ala fain. Hai sa facem exact opusul.” Sau presupun ca asta a spus, nu am fost acolo. Oricum, ideea este ca animatiile de atac ale inamicilor nu pot fi intrerupte. Daca era vorba de zombies intelegeam, adica, mort viu, imun la durere. Dar la oameni are cam la fel de mult sens ca noua campanie de promovare a batonului de ciocolata Rom. Asta transforma fiecare lupta cu un boss uman intr-o cursa pentru a gasi cea mai ieftina si mai murdara metoda posibil de a face abuz de defectele jocului pentru a-l infrange. Cea mai eficienta este gasirea unei arme rapide si sincronizarea loviturilor in asa fel incat sa nu apuce sa inceapa o animatie noua de atac. Adica un „corner rape” clasic.

Daca aceste lupte ar fi fost optionale, intelegeam, era o provocare in plus pentru cei care vroiau mai multa experienta. Dar nu, nici pe departe. La un moment am primit o misiune, iarasi de la buncar nu prin statia de emisie-receptie pe care o am la mine tot timpul si prin care mi-ar putea da obiective noi, sa intalnesc pe cineva la o anumita locatie. Mergand pana acolo am dat de multi zombies pe care mi-am irosit armele. Iar cand am intrat pe usa catre misiune, surpriza, boss battle, cu doua fete ce il fac pe Chuck sa para ca o scolarita paralizata. Nici nu pot sa spun cat de frustranta a fost aceasta lupta, evident jocul a fost gandit pentru a fi parcurs la anumite momente in modul cooperativ. Dar surpriza, la un framerate ca al meu o sincronizare este imposibila pentru mai mult de 5 secunde. Totusi, am avut norocul ca numai una din acele exemplare grozave ale modelarii 3D a trebuit sa moara pentru a castiga. Au fost foarte rele, iar eu le-am si adus flori dupa cum se poate vedea in imaginea alaturata. Bine, nu flori, dar era o planta. Luptele cu inamicii umani sunt cea mai frustranta experienta din joc, si mai si decat escortarea netotilor. Acestia triseaza pe fata, nu respecta aceleasi reguli ca mine, nu tin cont de fizica, explozii, mediu. Fac exact ce li s-a spus sa faca de acel script simplist numit AI. Primele incercari de a castiga luptele acestea au rezultat intr-un esec masiv, si mi-am dat seama de ce. Sarisem peste salvarea de supravietuitori, sarisem peste lupte cu bosi mai mici, singura mea sursa de experienta era omoratul de zombies, de la care am primit un bonus frumos de 20 de mii de puncte la 1000 de cadavre recadavrizate. Regretabil mereu va fi 20 de mii la fiecare mie, o cantitate insuficienta cu trecerea timpului. Iar restul experientei era de la misiuni si de la facut lucruri bizare prin mediul inconjurator. Nu era de ajuns, in special pentru ca Chuck are abilitati ce sunt deblocate in functie de nivel. Ma intai este cea de a da cu piciorul in saritura, dupa aia sunt cateva ce tin de scaparea mai eficienta din mainile unui zombie, ceea ce implica evenimente quick time la fel ca fiecare alt lucru iritant din acest joc. Dupa aia este abilitatea de a da cu piciorul in fata atunci cand personajul sta pe loc. Tare as vrea sa imi explice cineva logica acestei progresii. Pe la nivelul 10 sau 11, nu mai tin minte exact, am aflat si ce face tasta CTRL, este dodge, un dodge de care as fi avut nevoie la lupte cu bosii, de a caror atacuri nu m-am putut feri altfel. Era de parca ar fi trebuit sa iau povestea de la capat si sa fac misiuni ce imi dau experienta, altfel nu pot continua, iar cei care au facut jocul stiau asta clar, pentru ca atunci cand mor imi apar 3 optiuni: Load, Quit si Restart Story. Bine, de a doua nu sunt chiar atat de sigur, am memoria plina de gauri in forma de dinti din motive necunoscute. Prin Restart Story credeam ca se referea la repornirea ultimei misiuni, dar nu. Era vorba de repornirea jocului, cu experienta, banii si toate lucrurile deblocate intacte. Deodata m-a lovit ca un baston de crichet peste ochi. Jucam o clona a lui Diablo 1. Avea sens. Reveneam in „oras” pentru a capata misiuni noi, cresteam in nivel, adunam bani, vanam obiecte, omoram creaturi ale intunericului, putem reporni povestea cu acelasi caracter, personajele din jur erau mai mult pentru decor. Din pacate nu era ca Darkstone, era o clona slaba a lui Diablo 1. Una ce m-a dus la culmile nervilor de numeroase ori in loc sa ma delecteze libertatea de a omori zombies pana ce vin vacile acasa si sunt mancate de zombie-vaci.

Cu mare tristete am ajuns rapid la concluzia ca cele mai bune arme din joc le aveam la indemana inca de la inceput. Sabia de doua maini, Broadsword, este un instrument pe care veti dori sa il aveti la voi constant. Din fericire, obiectele fac respawn la fel ca zombies, asa ca puteti avea un inventar pe jumatate plin cu sabii, iar cealalta cu mancare, pentru ca fara de mancare, Chuck este mort. Niciodata nu puteti conta ca va fi mancare pe jos atunci cand sunteti la nevoie, sau ca sistemul de tintire demn de orice portare de consola slaba va fi in stare sa faca o distinctie intre ce vrei sa iei de pe jos si ceva a carui ridicare isi va garanta moartea. De asemenea, daca pe jos vedeti bere, sau alte bauturi, nu recomand sa le folositi pentru a va vindeca, pentru ca de la 3-4 date pe gat, Chuck va incepe sa verse pe jos, garantand ca va fi brutalizat cu salbaticii de orice. Acelasi lucru este valabil pentru schimbarea costumatiei, din motive neelucidate, Chuck sta si se admira de parca ar avea o oglinda mereu in fata lui, garantand ca daca era un zombie in preajma, va incepe sa ii roada gatul fara probleme. Si daca tot veni vorba din nou de cat de jalnic este Chuck, se misca marginal mai rapid ca un zombie, dar pe parcursul celor 50 de nivele poate primi trei upgrade-uri de viteza. Sa mor si sa ma ridic din mormant ca un zombie daca am aflat pana acum care este tasta de alergare. Initial am crezut ca este Shift, pentru ca atunci cand o apasam nu mai puteam face alte actiuni, iar in general la jocurile de consola cand alergi nu poti face nimic altceva. Dar nu, era tasta care imi permitea sa dau cu piciorul, 10 nivele mai tarziu.
Vroiam sa discut putin si despre arme. Cu adevarat poate fi folosit mai orice nu este lipit de podea, dar vine intrebarea, de ce ai vrea sa le folosesti. Multe din arme nu sunt din cale afara de utile sau practice. Iar cele cu care va puteti distra cu adevarat, cum ar fi un lansator de artificii/rachete improvizat, nu pot fi carate in inventar. Nici asta nu imi explic. Pot cara la mine o matura/maceta, doua sabii, un baros si lanterna, dar nu gasesc loc pentru baterie, sau un scaun cu rotile? Asta este discriminare. La jocuri precum Monkey Island, la care personajul are pantaloni cu buzunare magice, nu exista discriminare de acest fel. Daca puteam ridica ceva, incapea in pantaloni. Dead Rising 2 nu poate sa decida daca vrea sa fie realist, sau daca vrea sa fie fantezie. Este blocat undeva pe la mijloc, luand elementele cele mai slabe de la ambele stiluri. Revenind la arme, cele mai distractive nu pot fi carate in inventar si folosite la nevoie. In general dupa ce ati creat ceva, sunt sanse bune ca veti ramane fara arma in urmatorul minut. Nu doar pentru ca lucruri precum scaunul cu rotile mult laudat nu incape pe usi, dar si pentru ca toate sunt perisabile. Perisabile pana la punctul la care ma intrebam daca nu cumva matura mea era facuta din acelasi material ca sabia de metal, ce ar trebui sa fie mult mai rezistenta. Iar atunci cand ramai fara o arma in mijlocul unui card de zombies si nu ai metode de evadare sau atac corp la corp deblocate la nivelele mari, esti mort.

Acum probabil ar fi momentul potrivit pentru a discuta despre povestea jocului. Ca un rezumat, este plina de idioti si psihopati, scrisa cu o logica pe care numai ei ar intelege-o. Nu este din cale afara de interesanta, placuta sau originala. A fost un singur moment, unul singur care chiar m-a facut sa ridic capul si sa privesc in uimire. Ceva neasteptat, tragic si trist ce chiar a provocat o alta reactie din partea mea, inafara de injuraturile clasice. Dar o cinci secunde, acel eveniment ce are loc spre finalul povestii, nu a facut decat sa sublinieze faptul ca nu prea sunt personaje in Dead Rising 2, majoritatea fiind la nivelul lui Gillian din Diablo 1. Mint, Gillian chiar avea ceva interesant de spus. Nu vreau sa intru in detalii pentru ca este singurul lucru bun din toata povestea jocului. In rest, va aflati in controlul lui Chuck „The Wuss” Greene, care s-a refugiat in Fortune City dupa un incident din Vegas, unde sotia lui a murit iar fiica sa a fost muscata de un zombie, care cred era sotia lui. In acest oras fictiv, el participa la Terror is Reality, care pe langa faptul ca este modul de multiplayer al jocului pe care la acest framerate nu il pot accesa, reprezinta punctul de introducere al jocului. Chuck se afla intr-o competitie pentru a putea castiga bani pentru tratamentul de anti-zombificare al fiicei sale. La scurt timp dupa eveniment, zombies care erau folositi la spectacol scapa si omoara pe toata lumea. Asa ca Chuck, fiica sa Katey si ce a mai ramas din populatie se refugiaza intr-un buncar, asteptand salvarea ce va veni peste 72 de ore. Dar la TV apare o stire cum ca Chuck ar fi fost cel care a dat drumul la zombies, asa ca pana ce vine armata trebuie sa isi dovedeasca nevinovatia si sa gaseasca medicamentul numit Zombrix, ce trebuie administrat la fiecare 24 de ore fiicei sale. De mentionat, nu poate fi lasat cuiva de la buncar, cum ar fi membra aceea a organizatiei pentru drepturile zombiilor cu care Chuck se intelege bine, sau reporterei, ca sa i-l dea lui Katey la momentul potrivit. Nu, trebuie administrat de fiecare data de Chuck, asigurand inca o plimbare inapoi la buncar in toiul distractiei. Desi, in apararea lui Chuck, e cam greu sa ai incredere in cineva care militeaza pentru drepturile devoratorilor de creieri sau in persoana responsabila pentru reportajul care te incrimineaza ca faptasul pentru tot dezastrul. Cele 4 doze de Zombrex, nu am numarat gresit, dar e spoiler, pot fi capatate fie prin misiuni, fie prin cumpararea lor. La inceput misiunea este solutia ideala, pentru ca este cea mai la indemana. Dar dupa ce descoperiti minunatiile jocurilor de noroc si a meciurilor de poker private, nu cele scarboase de la buncar, veti avea bani sa cumparati Zombrex pentru toata viata. Povestea jocului chipurile ar avea mai multe finaluri. Are doar doua, unul normal si unul extins ce are loc daca administrati cuiva o doza de Zombrex de care nu va trebuie. Celelalte finaluri sunt defapt esecuri, lucruri care se intampla atunci cand expira cele 72 de ore in cazul in care ati esuat in prealabil la o misiune. Un defect insemnat al modului in care este relatata povestea este presupunerea ca ati jucat Dead Rising 1. Pe PC nu aveati cum, nici pe Playstation 3, platforme pe care nu a fost disponibil nici prologul jocului, Dead Rising 2: Case Zero, si pentru care nu va fi disponibil nici epilogul Dead Rising 2: Case West.

Daca din ceea ce ati citit pana acum ar reiesi ca Dead Rising 2 este un joc groaznic, ar putea fi din cauza faptului ca m-am axat mai mult pe ceea ce jocul vrea ca sa faceti. Daca ignorati restrictiile si limitarile este foarte distractiv. Ciopartitul de zombies cu o elice lipita de capul vostru este pe cat de amuzant suna. Iar daca vreti sa nu sacrificati povestea si misiunile pentru distractie, puneti mana pe un trainer si opriti timpul. Dead Rising 2 este unul din acele jocuri la care trisatul este chiar solutia indicata pentru a-i putea debloca potentialul maxim. Altfel, jucand in cadrul restrictiilor structurii, Dead Rising 2 este o cursa frenetica si confuza, plina de dezamagire, ce va va lasa cu impresia ca sunteti pedepsiti pentru ca vreti sa va distrati si ocazional, cu un apetit pentru materie cenusie.

Vazut: 2703 ori de catre 852 vizitatori

Articole asemanatoare:
• Dead Rising 2
• Preview: Dead Rising 2 – Off The Record
• Dead Rising 2 DLC
• Dead Rising 2 Off The Record Sandbox!
• Dead Space 2