Games Arena

Mi-aduc aminte si astazi cu placere de ziua in care Marius Ghinea a intrat in redactia Level cu un CD in mana. S-a indreptat direct spre biroul meu si mi-a spus: “Claudiu, am aici un joc de care ai sa te indragostesti pe loc.” Ori era un profet, ori ma cunostea prea bine, cert este ca dupa ce mi-am instalat Shogun: Total War pe calculator mi-am pierdut orice dorinta de viata sociala. Tot ce mai doream era sa stapanesc Japonia folosindu-ma de toate acele minunatii dragute cu care Creative Assembly (la vremea respectiva un studiou australian obscur) impanzisera harta medievala a Japoniei. Am devenit un fan neconditionat al acestei serii si am parcurs toate jocurile si add-on-urile lansate ulterior.

La inceputul acestui an, mai precis in martie, SEGA impreuna cu Creative Assembly ne-au oferit al cincilea joc al seriei (impresionant avand in vedere timpul destul de scurt parcurs de la aparitia lui Shogun: Total War). Acest joc este probabil si cea mai indrazneata tentativa a creatorilor seriei de a-i da un suflu nou si de a o revigora. Empire: Total War, dupa cum bine este deja stiut, muta teatrul de razboi din epoca sabiilor si cavalerilor in era industriala a muschetelor si artileriei, actiune ce a impartit masa de fani in doua: modernistii, care se bucurau de aceasta noua deschidere a seriei, si conservatorii, care considerau ca se va pierde exact esenta acestei serii. Eu am facut parte din cea de a doua categorie si nu imi este rusine sa recunosc acest lucru. Inca de cand am aflat ca urmatorul joc al seriei va intra in era napoleoniana (pana la urma s-a dovedit ca era de fapt epoca pre-napoleoniana) am fost convins ca se va pierde ceva din spiritul jocului. Acel ceva care iti ridica fiori pe sira spinarii cand vedeai dimensiunea armatei inamice si care te facea sa privesti cu sufletul la gura sarjele cavalerilor tai. Anuntul facut in acel moment mi-a atras totusi atentia prin elemente cu care se laudau producatorii: luptele navale, implementarea intregii planete si revolutiile nationale. In continuare o sa vedem impreuna cate din cele promise au si fost livrate.

Primele contacte cu jocul sunt incurajatoare pentru ca descoperim inca din prima faza destul de multe civilizatii cu care sa ne incercam norocul, unele dintre ele chiar exotice precum Confederatia Maratha, intr-un context industrial si colonial destul de complex, suficient cat sa creeze scenarii dintre cele mai elaborate. Un alt element important care mi-a facut inima sa tresalte de bucurie era amplasat chiar in coltul din stanga jos al ecranului sub titulatura “Conditii de victorie”. Pentru ca am regasit acolo o simpatie mai veche (de pe vremea primului joc Medieval) si anume victoria la prestigiu. Dezamagirea a venit insa destul de repede cand am citit conditiile care imi asigurau aceasta victorie de prestigiu: sa cuceresc si sa detin anumite provincii pana la sfarsitul anului 1799. V-am spus cumva ca jocul se desfasoara intre 1700 si 1800 adica, 100 de ani sau 200 de ture (mult mai putin decat scara temporala cu care ne obisnuisera creatorii in ultimele doua lansari ale seriei)? Revenind la victoria de prestigiu, speranta mai palpaia pe acolo datorita faptului ca pana la sfarsitul campaniei se spunea ca trebuie sa beneficiez de cel mai mare prestigiu (ceea ce putea implica ceva strategii si planuri sofisticate). Din pacate nu a fost sa fie pentru ca de fapt acest prestigiu se aduna din dezvoltare economica (fireasca), cercetare tehnologica (element nou, dar totusi firesc) si construirea de armate si flote gigantice. Nimic spectaculos asa cum fusese cazul lui Medieval: Total War, unde pentru acele puncte de prestigiu trebuia sa muncesti si, cel mai important, sa gandesti.

In prima faza, cunoscand imensitatea lumii cu care se laudasera producatorii, aveai usoara tendinta sa crezi ca cele 200 de ture s-ar putea sa nu iti fie suficiente pentru a domina planeta. Insa lovitura de teatru vine repede, cand, odata intrat in joc, incepi sa vezi si reversul medaliei. In acest caz este reprezentat de restrangerea numarului de provincii europene, ajungandu-se pana la situatii absurde precum cea a Frantei, reprezentata de o singura provincie. Din acest motiv eliminiarea definitiva a unor mari puteri mondiale (Franta, Olanda) se poate face intr-un timp record prin simpla cucerire a provinciei unice. Asta deoarece coloniile din lumea intreaga nu pot gazdui familia regala intr-un pseudo-exil din care sa incerce o revenire in forta in Europa. Chiar daca lumea jocului este imensa cuprinzand Europa, India si coasta estica a Americii de Nord, la care se pot adauga cele patru zone de comert (Brazilia, Africa de Vest, Madagascar si Oceania), senzatia de vastitate dispare subit in momentul in care iti dai seama ca poti cuceri natiuni intregi in cateva ture, datorita faptului ca impartirea pe provincii nu este cea mai fericita.

La aceasta se adauga un AI strategic care in continuare are probleme in a gestiona cum trebuie relatiile internationale si apararea teritoriului national. Desi nu are nici o retinere in a-ti declara razboi, AI-ul se dovedeste incredibil de incapabil in a-si mobiliza fortele (mentinand doar una, maxim doua armate mai rasarite in zona capitalei) continuand sa atace sinucigas cu armate minuscule, tactica usor de contracarat. Nici provinciile proprii nu sunt foarte bine aparate, ceea ce iti permite sa le cuceresti una cate una, singurul obstacol major in calea victoriilor militare fiind propria ambitie sau, dupa caz, ritmul propriu de dezvoltare. In campania Confederatiei Maratha, principalul adversar, Imperiul Mughal, nu avea trupe decat in capitala, toate celelalte provincii fiind realmente goale – tinte usoare pentru armatele mele. In aceste conditii, victoriile de prestigiu nu mai ridica nicio dificultate, dat fiind faptul ca este mult prea usor sa cuceresti provinciile vizate si apoi sa mentii controlul asupra lor. Practic, in aceeasi campanie Maratha, am reusit sa imi ating obiectivele majore in aproximativ 30 de ture, dupa care puteam sa dau linistit “next turn” de inca 270 de ori pentru a obtine victoria finala. Si uite asa intregul scop al victoriei de prestigiu, adica acela de a oferi niste provocari suplimentare si diferite de “cucereste X provincii”, s-a dus pe apa sambetei.

In ceea ce priveste realatiile internationale, ca tot am amintit de ele in paragraful anterior, sentimentele mele sunt impartite. Pentru ca am observat atat imbunatatiri majore si binevenite, cat si rateuri ingrijoratoare pentru perspectivele viitoare ale seriei. Diplomatia constituie de multa vreme un subiect controversat al seriei, foarte multi dintre fani declarandu-si nemultumirea fata de modul in care evolueaza relatiile dintre natiuni pe parcursul campaniilor. De data aceasta pot sa spun cu bucurie chiar ca evolutia relatiilor este una mult mai naturala. Cu toate ca in continuare relatiile se racesc constant daca nu intreprinzi ceva, acest lucru se petrece mult mai lent. Insa daca dezvolti oaresicare relatii cu vecinii, chiar si banalul schimb comercial, acest lucru influenteaza pozitiv relatiile de parteneriat si prietenie intre state. Mai sunt si alti factori care pot contribui, cum ar fi tipul de guvernare sau religia. Important de retinut este faptul ca poti totusi sa gestionezi relatiile internationale, lucru care din pacate nu prea se intampla in celelalte jocuri Total War. Ah, si sa nu uit partea cea mai intereasanta. De data aceasta o alianta se tine si nu se mai rupe atat de usor. Exista chiar posibilitatea ca aliatul sa te ajute (cand declari razboi unei natiuni ai optiunea de a cere si aliatilor sa intre in conflict). Ceea ce nu mi-a placut insa este faptul ca in continuare este destul de greu sa obtii o pace odata intrat intr-un conflict, chiar daca esti in situatia de a nu te fi luptat niciodata efectiv cu natiunea respectiva sau daca ultima batalie s-a dat cu foarte multe ture in urma. Un alt element negativ il constituie disparitia mariajelor politice, lucru pe care nu il inteleg avand in vedere faptul ca si in aceasta epoca casatoriile intre printi si regi se faceau tot pe considerente politice si militare. Ba mai mult, in joc este implementat Razboiul de Succesiune – prin care o natiune poate sa pretinda coroana alteia la moartea monarhului (trec cu vederea faptul ca Olanda, o republica, mi-a declarat razboi de succesiune cand mi-a murit regele in campania prusaca). Din pacate exista in continuare optiuni inutile, nu atat din punct de vedere diplomatic/politic, cat din punct de vedere al utilitatii si functionalitatii lor in cadrul campaniilor. Aici as incadra protectoratul, care nu iti mai suplimenteaza teritoriile pentru atingerea obiectivelor majore, sau predarea oraselor in fata asediatorilor, ceea ce nu am reusit sa realizez niciodata. Per ansamblu insa sunt multumit de modul in care a evoluat diplomatia si sper ca in viitoarele jocuri Total War sa nu mai am motive sa ma plang.

Oarecum legat de subiectul de mai sus m-a surprins, oarecum neplacut, disparitia familiei regale. In sensul ca exista un lider (rege sau presedinte), insa desi apar vesti legate de nasterea mostenitorilor, nu poti vedea familia, cine urmeaza la tron si asa mai departe. Mai mult, am observat ca evolutia liderilor (in ceea ce priveste obtinerea de trasaturi si vicii), nu prea tine cont deloc de strategia si metodele personale de lucru. Degeaba construiesti in draci, nu vei obtine un arhitect in suita regala sau vreo virtute constructoare. Dimpotriva, aceste vicii si virtuti par sa apara complet aleator, lucru care este valabil si pentru membrii guvernelor. Si daca am ajuns aici, hai sa va spun si oful meu legat de revolutii, ca tot s-au laudat producatorii cu asta. Anuntata cu surle si trambite, aceasta caracteristica noua a jocului are un mod de implementare dubios, ca sa ma exprim bland. Deci nu conteaza ca tot imperiul tau este in revolta, daca regiunea capitalei este pasnica revolutia nu se va declansa. Si nici nu ai posibilitatea sa o pornesti tu (ceva in genul cum se realiza in Civilization). Practic ori mergi inainte cu regele ala inept, ori faci tot posibilul sa se revolte capitala, ceea ce nu este un lucru usor de obtinut pentru ca in general locuitorii capitalei sunt mai multumiti decat cei din alte regiuni sau colonii ale imperiului. Pe de alta parte, nota bene, armatele revoltatilor nu mai sunt doar niste rebeli generici, ci sunt rebeli ai natiunii tale sau ai natiunii ce fusese cucerita si care astfel are o sansa de a renaste (daca va aduceti aminte de aceasta posibilitate prezenta in Medieval).

Schimbari radicale au aparut si la nivelul agentilor. Spionul si asasinul s-au combinat intr-un singur personaj, un fel de James Bond al erei industriale, care poate asasina, sabota sau spiona (ce spioneaza nu stiu, ca rareori am aflat lucruri pe care nu le puteam vedea si fara prezenta lui – de exemplu nu-ti mai dezvaluie componenta garnizoanei). Preotul a ramas, in schimb printesele si diplomatii au disparut. Singura aparitie complet noua este Gentleman-ul (pentru europeni) sau Scholar (pentru orientali) care reprezinta forta de cercetare si inovatie a natiunii sale, cu bonus pentru europeni datorita faptului ca acestia isi pot elimina rivalii in duel. Apropos de acest subiect, singurele filmulete existente in Empire: Total War sunt cele cu dueluri, dar si acestea sunt putine si slabute. Cea mai importanta modificare insa consta in faptul ca acesti agenti nu mai sunt recrutati dupa pofta inimii, ci apar in functie de nivelul si numarul anumitor cladiri construite prin imperiul format.

Daca nu v-ati plictisit pana acum, trecem la batalii. Am testat luptele cu strangere de inima, asteptandu-ma ca aceasta portiune de joc sa fi suferit datorita trecerii la o epoca dominata de praful de pusca. Acum pot sa spun ca m-am inselat, luptele continua sa fie la fel de spectaculoase si de sangeroase, dar, evident, va trebui adoptata o cu totul si cu totul alta strategie. Cavaleria nu mai domina campul de lupta, chiar au fost destul de multe situatii in care mi s-a parut inutila, insa infanteria este astfel conceputa incat intr-adevar domina campul de lupta. Artileriile (al treilea mare jucator de pe fronturile acestei era) au la randul lor un cuvant greu de spus. Desi ma asteptam cumva la un soi de batalie intre arcasi, ceea ce se intampla pe front este foarte diferit. Factorul cheie in acest context este reprezentat de pregatirea militara si dotarea tehnologica a armatelor. In cadrul componentei strategice a jocului poti cerceta (daca ai construit scoli si beneficiezi de prezenta gentilomilor) in domeniul militar pe doua directii: dezvoltare tehnologica si doctrina militara. Prima iti permite sa recrutezi unitati mai bune, a doua iti permite sa utilizezi acele unitati in moduri cat mai eficiente pe campul de lupta. Astfel, daca la inceput soldatii tai vor trage la gramada, cu timpul vor invata sa traga pe randuri sau pe plutoane, ceea ce ii va transforma in adevarate masini de ucis. Pe campul de lupta acesta va fi factorul care va genera diferenta dintre victorie si infrangere, nu atat moralul sau experienta. Pentru ca indiferent cat de curajosi sau experimentati sunt unii soldati, daca vor fi casapiti sub foc constant de niste trupe bine pregatite, in mod cert vor rupe randurile sau vor fi exterminati.

Foarte placut impresionat am fost si de modul in care functioneaza artileria pe campul de lupta. Are o cadenta de tragere si o precizie mult mai buna decat piesele cu care eram obisnuiti in antichitate si evul mediu. In plus, tot datorita acelor doctrine militare, in timp vor putea fi utilizate in moduri diferite. Si aici as aminti focul srapnel care poate masacra unitati intregi de infanterie daca le nimereste in plin de aproape (ceea ce face ca tunurile sa nu fie tocmai lipsite de aparare) sau bombardarea unei anumite zone de pe campul de lupta (spre diferenta de obligativitatea de a tinti o unitate, intalnita in jocurile anterioare).

Daca va mai aduceti aminte, producatorii mentionau faptul ca pe campul de lupta vor exista cladiri ce vor putea fi ocupate de catre infanterie oferindu-le acestora protectie. Pana la un punct acest lucru este corect. Pentru ca artileria nu poate ucide nici un soldat aflat intr-o cladire, insa daca acestia nu ies de acolo in momentul in care cladirea este rasa de tunuri toata unitatea respectiva va fi pierduta. In cazul in care acea cladire este luata cu asalt de unitati de infanterie, din cate am observat schimbarea proprietarului se face destul de rapid, de obicei ocupantii initiali panicandu-se destul de repede (prea repede daca m-ati intreba pe mine). In schimb am fost mult mai multumit de alte elemente importante prezente pe campul de lupta, mai precis gardurile din zid. Unitatile pot fi pozitionate la adapostul acestora de unde pot trage nestingheriti in adversarii care se apropie. In aceasta situatie, cea mai eficienta metoda de a-i dizloca este un atac la baioneta sau o ambuscada din spate, insa nici una dintre aceste manevre nu este lipsita de riscuri. Luptele, dupa cum spuneam, sunt incredibil de dinamice si te pot solicita si prin faptul ca distanta de tragere permite AI-ului sa produca surprize pe campul de lupta. Probabil ca acest sentiment de satisfactie nu ar fi fost prezent daca producatorii nu ar fi introdus o inovatie marunta dar pretioasa a interfetei din cadrul bataliilor. Ma refer la comenzile noi de manevrare a unitatilor cu care poti, dintr-un clic, sa dai ordine de deplasare in orice directie sau de rotire cu cate grade doresti.

De departe cea mai neplacuta surpriza am avut-o in cadrul asediilor, mai ales a celor care nu implica escaladarea unor ziduri sau parapeti. De ce? Pentru ca in mod absolut uluitor armatele sunt amplasate in afara orasului. Ba chiar am fost la un moment dat pus in situatia absurda de a-mi pozitiona armata mai departe de oras decat adversarul, astfel incat acesta a ajuns la cladirile din oras inaintea mea. Nu eram eu aparatorul cumva? N-am inteles absolut deloc aceasta decizie a producatorilor. Aceasta situatie se poate evita prin construirea de ziduri, moment in care armatele tale vor fi intotdeauna in spatele acestora.

O sa inchei cu luptele navale care se ridica, din fericire, la nivelul celor terestre. In sensul ca se poate tacticiza foarte mult, iar tipurile de nave si de manevre existente iti permit acest lucru. Distanta de tragere, directia vantului, moralul marinarilor, viteza si soliditatea corabiilor sunt elemente cu importanta covarsitoare in derularea luptelor. Mie, cel mai mult in aceasta situatie, mi-a placut ca exista posibilitatea de abordare si capturare a navelor inamice, care ulterior reparate si echipate vor putea lupta sub un alt stindard. In plus, pe harta strategica, flotele care nu sunt implicate in lupte pot fi utilizate nu doar pentru blocarea porturilor inamice, ci si pentru pradarea rutelor comerciale ale acestora.

Empire: Total War se dovedeste, in final, a fi un joc al contrastelor, mergand parca pe reteta una calda -  una rece. Pe cat de adevarat este ca un jucator aflat la primul contact cu seria Total War va gasi acest joc absolut superb, pe atat de adevarat este si ca un veteran ca mine, plecat de la Shogun, care a avut posibilitatea sa urmareasca evolutia seriei, va fi oarecum dezamagit. Sunt elemente care s-au dovedit populare de-a lungul seriei si care acum lipsesc sau functioneaza defectuos, persista anumite probleme carora se pare ca nu li se gaseste o solutie, dar exista si foarte multe imbunatatiri. In ansamblu Empire: Total War este un joc bun, interesant, dar care, cel putin pe mine, nu va mai reusi sa ma tina atat de legat de calculator cum au facut-o celelalte patru jocuri ale seriei (chiar si mult blamatulul Medieval 2: Total War).

Vazut: 3528 ori de catre 1613 vizitatori

Articole asemanatoare:
• Napoleon: Total War
• DLC pentru ETW
• Total War: Shogun 2 – Fall of the Samurai
• Reduceri de Week-End
• Reduceri de Week-End